După traducerea cărții Arta de a făuri oameni, Editura Trei revine cu un nou titlu al celebrei specialiste în terapia familiei Virginia Satir, intitulat chiar așa: Terapia familiei. Iată o secvență dintr-o ședință terapeutică.

*** 

Terapeutul trebuie să se vadă pe sine ca pe un model de comunicare. Întâi de toate, el va trebui să aibă grijă să fie conştient de propriile prejudecăţi şi credinţe inconştiente, astfel încât să nu cadă în capcana despre care îi avertizează pe ceilalţi, aceea de a adapta realitatea la propria sa măsură. Lipsa de frică în a se prezenta pe sine fără ascunzişuri poate fi prima experienţă pe care familia o are cu comunicarea clară.

În plus, modul în care el interpretează şi structurează acţiunea terapiei, încă de la început, este primul pas în prezentarea noilor tehnici de comunicare în fața familiei.

Iată un exemplu de mod în care terapeutul clarifică unei familii procesul interacţiunii:

T: (soţului) Observ că ţi-ai încreţit fruntea, Ralph. Asta înseamnă că eşti nervos în acest moment.

Soţul:   Nu am ştiut că fruntea mea era încreţită.

T: Uneori o persoană poate arăta sau vocea sa poate suna într-un fel de care aceasta nu este conştientă. Din câte ne poţi spune, ce gândeai şi simţeai chiar acum?

Soţul:   Mă gândeam la ce a spus ea (soţia sa).

T: La care din lucrurile pe care ea le-a spus te gândeai?                    

Soţul: Când ea a spus că atunci când ea vorbea extrem de tare, îşi dorea ca eu să-i fi atras atenţia.

T: Ce te gândeai referitor la asta?

Soţul:   Niciodată nu m-am gândit să-i fi spus ceva. M-am gândit că ar înnebuni-o.

T: Aha, atunci poate cuta aceea a însemnat că erai surprins pentru că soţia ta spera că tu vei face ceva şi tu nu ai ştiut că ea avea această aşteptare. Crezi că, încreţindu-ţi fruntea, semnalizai faptul că erai surprins?

Soţul:   Da, aşa cred.

T: Din câte ştii, ai mai fost înainte în aceaşi situaţie, adică, în situaţia în care să fi fost surprins de ceva ce a spus sau a făcut Alice?

Soţul:   La naiba, da, de multe ori.

T: I-ai spus vreodată lui Alice, atunci când erai surprins, că eşti surprins?

Soţia:   El nu spune niciodată nimic.

 

       

    

T: (zâmbind, către Alice) O clipă, Alice, lasă-mă să aud de la Ralph care este ideea lui despre ce face el. Ralph, cum crezi tu că i-ai arătat lui Alice că erai surprins?

Soţul:   Cred că ştie.

T: Ei bine, hai să vedem. Să presupunem că o întrebi pe Alice dacă ştie.

Soţul:   Asta e o prostie.

T: (zâmbind) Cred că poate părea aşa în această situaţie, pentru că Alice este chiar aici şi sigur a auzit care este întrebarea ta. Ea ştie deja care este întrebarea. Bănuiesc, totuşi, că nici tu şi nici Alice nu sunteţi foarte siguri despre ce anume aşteaptă celălalt şi mă gândesc că nu aţi dezvoltat modalităţi în care să aflaţi asta. Alice, hai să ne întoarcem la momentul în care am comentat despre cuta de pe fruntea lui Ralph. Ţi s-a întâmplat şi ţie să o observi?

Soţia: (plângându-se) Da, arată mereu aşa.

T: Ce tip de mesaj ai primit de la acea cută de pe frunte?

 Soţia:  Nu vrea să fie aici. Lui nu îi pasă. Nu vorbeşte niciodată. Doar se uită la televizor sau nu stă pe-acasă.

T: Sunt curios. Vrei să spui că atunci când Ralph are o cută pe frunte iei asta ca fiind felul în care Ralph îţi spune „Nu te iubesc, Alice. Nu îmi pasă de tine, Alice.”

Soţia: (exasperată, înlăcrimată) Nu ştiu.

T: Bine, poate nu aţi ajuns la nişte modalităţi foarte clare de a vă transmite unul altuia iubirea şi prețuirea prin mesaje. Fiecare are nevoie de feluri extrem de clare de a transmite mesajele de prețuire. (Către fiu) Ce ştii tu, Jim, despre cum dai tu mesaje de prețuire părinţilor tăi?

Fiul: Nu înţeleg ce vrei să spui.

T: Bine, cum anume îi arăţi mamei tale, de exemplu, că îţi place de ea, când simţi în felul ăsta? Fiecare simte diferite lucruri în momente diferite. Când te simţi bucuros pentru că mama ta este prin preajmă, cum îi arăţi asta?

Fiul: Fac ceea ce ea îmi spune să fac. Îmi fac treaba, chestii din astea…

T: Înţeleg, deci când îţi faci treaba acasă înţelegi prin asta un mesaj către mama ta, că eşti bucuros că ea este prin preajmă.

Fiul: Nu e chiar aşa.

T: Atunci vrei să spui că dai un mesaj diferit. (Către Alice) Bine, Alice, ai receptat acest mesaj de la Jim ca fiind un mesaj de iubire? (Către Jim) Ce faci ca să îi dai tatălui tău un mesaj că îl placi?

Fiul: (după o pauză) Nu mă pot gândi la nimic.

T: Hai să-ţi spun altfel. Ce ştii cu cea mai mare siguranţă că ai putea face şi ar aduce un zâmbet pe faţa tatălui tău?

Fiul: Aş putea lua note mai bune la şcoală.

T: Hai să verificăm asta şi să vedem cum putem clarifica lucrurile. Alice, primeşti un mesaj de iubire de la Jim când el munceşte prin jurul casei?

Soţia:   Cred… el nu face prea multe.

T: Deci, de acolo de unde stai, Alice, nu primeşti foarte multe mesaje de iubire de la Jim. Spune-mi Alice, are Jim vreo altă modalitate, la care poate nu se gândeşte acum, şi care ţie ți-ar transmite că el este fericit când tu eşti prin preajmă?

Soţia: (Încet) Într-o zi el mi-a spus că arătam drăguţ.

T: Cât despre tine, Ralph, este percepţia lui Jim corectă, că dacă el ia note mai bune la şcoală tu vei zâmbi?

Soţul: Nu îmi imaginez că voi zâmbi.

T: Am auzit că tu nu consideri că el ia note bune, dar ai zâmbi dacă ar face-o?

Soţul: Bineînţeles, la naiba, aş fi bucuros.

T: Când te gândeşti la treaba asta, cum crezi că i-ai arăta-o?

Soţia: Nu poţi şti niciodată dacă îl poţi mulţumi vreodată.

T: Noi am descoperit deja că tu şi Ralph nu aţi dezvoltat modalităţi extrem de clare de a vă arăta sentimente de prețuire unul altuia. Poate tu, Alice, observi acum asta între Jim şi Ralph. Ce crezi Ralph? Crezi că ar fi greu pentru Jim să îşi dea seama când a reuşit să-ți fie pe plac?

   

Fragment din volumul Terapia familiei  de Virginia Satir.