Dacă nu v-ați îndrăgostit deja de șotiile din laboratorul de chimie al Flaviei de Luce (lui Dexter i-ar fi plăcut la nebunie experiențele puștoaicei-detectiv), aveți mai jos toate motivele s-o faceți. Și, vorba avertismentului tv, nu încercați așa ceva acasă 🙂

Am intrat în fugă prin uşa deschisă şi am luat-o pe holul de la intrare. Daffy stătea la jumătatea scării ce ducea spre aripa de vest, cu o carte în poală. Feely nu coborâse încă.

Am urcat în goană scara de est spre dormitorul meu, mi-am tras pe mine rochia de duminică ca un actor care îşi schimbă repede costumul, mi-am frecat faţa cu un prosop şi în două minute, după ceas — îndepărtând puţină smoală de pe vârful codiţelor — eram gata pentru rugăciunea de dimineaţă.

Atunci mi-am adus aminte de bomboanele de ciocolată. Mai bine le-aş recupera înainte ca doamna Mullet să înceapă să născocească îngrozitoarele ei îngheţate de duminică. Dacă nu făceam asta, aveau să urmeze o grămadă de întrebări incomode la care trebuia să răspund.

Am coborât pe vârfuri scările până în bucătărie, şi m-am uitat pe după colţ. Ceva dezgustător tocmai începuse să fiarbă pe aragaz, însă nu se vedea nimeni pe acolo. Am recuperat bomboanele de ciocolată din răcitor şi am urcat din nou scările cât ai spune “Jack şi vrejul de fasole”.

Deschizând uşa laboratorului, privirea îmi fu reţinută de scânteierea unui obiect de sticlă, care reflecta o rază de soare năbădăioasă dinspre fereastră. Era un dispozitiv încântător numit aparat Kipp: una dintre piesele splendide de laborator din sticlă victoriană ale lui Tar de Luce.

“Un lucru frumos e o bucurie veşnică”, scrisese odinioară poetul Keats — sau cel puţin aşa îmi spusese mie Daffy. Nu exista nicio urmă de îndoială că Keats scrisese acest vers în timp ce contempla aparatul Kipp: un dispozitiv folosit pentru a extrage gazul rezultat dintr-o reacţie chimică.

Ca formă erau, practic, două baloane transparente de sticlă montate unul deasupra celuilalt, un tub scurt care făcea legătura între ele, cu o pârghie cu dop de sticlă care ieşea în afară din globul din partea de sus, şi un tub de ventilaţie cu un robinet de închidere din sticlă, care ieşea din cel de jos.

Planul meu luă imediat formă: un semn sigur al inspiraţiei divine. Însă aveam doar câteva minute la dispoziţie ca să lucrez înainte ca tata să năvălească şi să mă târască în jos pe scări.

Mai întâi, am luat dintr-un sertar unul dintre vechile brice ale tatei, unul pe care îl şterpelisem pentru un alt experiment. Am îndepărtat cu grijă panglica decolorată de pe cutia cu bomboane de ciocolată, am întors cutia cu fundul în sus şi am făcut o incizie atentă şi dreaptă în celofan, de-a lungul liniei unde se aflase panglica. O deschizătură în partea de jos şi la fiecare capăt era tot ce-mi trebuia pentru ca pachetul să se desfacă precum cochilia unei stridii. Repunerea cutiei la loc avea să fie o joacă de copii.

Odată terminată treaba asta, am ridicat cu grijă capacul şi m-am uitat în interior.

Super! Crema părea să se afle în stare perfectă. Bănuisem că era posibil ca timpul să-şi fi luat tributul — că era posibil ca deschiderea cutiei să scoată la iveală o privelişte asemănătoare aceleia pe care o văzusem odată în cimitir, când domnul Haskins, groparul, în timp ce săpa un mormânt nou, pătrunsese în mod accidental într-altul care era deja ocupat.

  

  

   

Însă atunci îmi trecu prin minte că deoarece bomboanele de ciocolată fuseseră ermetic închise — ca să nu mai spun nimic despre conservanţii care fuseseră probabil adăugaţi — puteau părea proaspete ochiului liber. Norocul era de partea mea.

Îmi alesesem metoda din cauza capacităţii sale de a avea loc la temperaturi normale. Deşi existau şi alte proceduri care ar fi avut drept rezultat acelaşi produs, cea pe care am ales-o era următoarea: în sfera de jos a aparatului Kipp, am măsurat o cantitate de sulfură de fier obişnuită. În balonul de sus, am răsturnat cu atenţie acid sulfuric diluat, folosind o baghetă de sticlă pentru a mă asigura că lichidul se ducea direct în vasul ţintă.

Am urmărit reacţia care începea în recipientul de jos: un balamuc chimic încântător care are în mod invariabil loc atunci când orice substanţă care conţine sulf — inclusiv trupul omenesc — se descompune. Când am considerat că s-a încheiat, am deschis valva de jos şi am lăsat gazul să se evacueze în retorta cu capac de cauciuc.

A urmat partea care îmi place cel mai mult: luând o seringă mare cu margini de alamă dintr-unul din sertarele biroului unchiului Tar (mă întrebasem adeseori dacă o folosise pentru a se injecta cu o soluţie de cocaină cu concentraţie de şapte la sută, precum Sherlock Holmes), i-am vârât acul prin dopul de cauciuc, am apăsat pistonul şi apoi l-am tras.

Acum aveam un ac plin cu hidrogen sulfurat în forma sa lichidă. Tot ce mai rămăsese de făcut era să trag din nou pistonul şi să privesc cum se ridică lichidul în sticla seringii.

Cu atenţie, am injectat fiecare bomboană de ciocolată cu o picătură sau două din chestia respectivă, atingând apoi locul înţepat cu bagheta de sticlă (uşor încălzită în arzătorul Bunsen) pentru a netezi găurica formată de ac.

Dusesem la îndeplinire procedura atât de perfect, încât doar un foarte uşor iz de ou stricat ajunsese până la nările mele. În siguranţă, în interiorul miezului lipicios, hidrogenul sulfurat avea să rămână protejat, invizibil, nebănuit, până ce Feely…

— Flavia!

Era tata, care mă striga din holul de la intrare.

— Vin! am strigat. Vin cât ai zice peşte!

Am pus capacul cutiei la loc şi apoi ambalajul de celofan, tamponând la repezeală de vreo două ori cu mucilagiu în partea de jos pentru a lipi incizia aproape invizibilă. Apoi am pus panglica la loc. Pe când coboram încetişor scara în spirală, încercând cu disperare să par calmă şi reţinută, am observat familia adunată, aşteptând, laolaltă la capătul scărilor.

— Bănuiesc că astea sunt pentru tine, am zis, întinzându-i cutia lui Feely. Le-a lăsat cineva la uşă.

Ea roşi puţin.

— Trebuie să fac o mărturisire, am adăugat.

Toţi ochii fură îndreptaţi asupra mea într-o secundă: ai tatei, ai mătuşii Felicity, ai lui Feely, ai lui Daffy — chiar şi ai lui Dogger.

— Am fost tentată să le păstrez pentru mine, am zis, cu ochii în pământ — dar e duminică şi chiar încerc din răsputeri să devin o persoană mai bună.

Cu mâinile nerăbdătoare întinse, Feely se repezi la momeală ca un rechin care se repede la piciorul unui înotător.