O carte (Atele vieți decât a mea) cu o temă stranie, pe care am fost tentat s-o abandonez, dar care m-a captivat până la urmă, scrie Stelian Țurlea în cronica sa din Ziarul de Duminică.
“De şase luni, scrie autorul (Emmanuel Carrère), mă aşez, de bunăvoie, în faţa computerului câteva ceasuri pe zi, scriind despre ce îmi este mai frică pe lume: despre ceea ce înseamnă moartea unui copil pentru părinţii lui, a unei tinere femei pentru copiii şi soţul ei. Viaţa m-a făcut martorul ambelor nenorociri, una după alta, şi m-a însărcinat, sau cel puţin eu aşa am înţeles, să depun mărturie.”
O familie aflată în vacanţă în Sri Lanka îşi pierde fetiţa în uriaşul tsunami din 2004. Câteva săptămâni mai apoi, o femeie încă tânără, judecătoare, căsătorită şi cu trei fetiţe mici, care luptase toată viaţa cu cancerul, este în cele din urmă, răpusă. E greu de povestit prin ce trec cele două familii, trăirile pe care le încearcă, cum ajung să se obişnuiască şi cum îşi duc viaţa mai departe. Relatată astfel, povestea pare de o cruzime fără seamăn, dar foarte repede nu numai că devine suportabilă, ci ajungi să înţelegi cât de necesar este să spui lucrurilor pe nume. Şi, mai ales, într-o lume atât de supusă ameninţărilor, să te bucuri de fiecare clipă. Sub impactul celor povestite chiar de el, naratorul ajunge să se confeseze el însuşi
“Nu suport gândul că aş putea-o pierde, însă pentru prima oară în viaţă îmi spun că singurul lucru care mi-ar putea-o răpi, sau m-ar putea răpi pe mine de lângă ea, ar fi doar un accident, o boală, ceva ce ar cădea pe noi din afară, nu insatisfacţia, plictisul, dorinţa de noutate. N-o fi prudent să declar aşa ceva, dar asta este, cu adevărat, ceea ce cred. Fireşte, mă îndoiesc că, dacă îi este dat cuplului nostru să reziste în timp, nu vor fi crize, căderi în gol, furtuni, că distanţa nu se va măcina şi nu-şi va îndrepta privirile spre altă zări, însă cred că vom face faţă şi că unul dintre noi va închide ochii celuilalt.”
Omenescul poveştii şi al relatării este uimitor.
În paralel, mai există o temă la fel de actuală, cu care se confruntă cetăţenii oricărei ţări din Europa şi, de fapt, din lume. Asaltul instituţiilor de credit, care nu ne solicită decât să ne punem semnătura în josul unui formular de ofertă ce ne permite să cheltuim cât dorim, fără să atragă atenţia asupra capcanelor, cea mai înspăimântătoare fiind rata enormă de rambursare în urma cărora clientul nu mai face faţă, este executat silit şi pierde tot. (…)
Citește întreaga recenzie în Ziarul de Duminică.
Leave a Reply