Morţii se întorc întotdeauna sub o formă sau alta pentru a-şi afla dreptatea care le va lăsa sufletul să se odihnească în pace, scrie Andrea Balint în deschiderea cronicii de pe BookBlog la volumul Liniștea mormântului de Arnaldur Indridason. 

Al doilea din seria romanelor ce îl au ca protagonist pe detectivul Erlendur, “Liniştea mormântului” are la baza o crimă petrecută în urmă cu şaizeci de ani într-o periferie a Reykjavikului. Având în vedere că s-a petrecut cu atât de mult timp în urmă într-un loc destul de pustiu şi că indiciile au fost şterse de trecerea timpului, cazul pare aproape imposibil de rezolvat.

Autorul islandez, însă, construieşte povestea pe două planuri temporale, astfel încât cititorul are ocazia să afle povestea nemijlocită a celor petrecute în acea căsuţă din periferia capitalei, în timp ce crima se află în plină investigaţie. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că cititorului i-a fost prezentată povestea – extrem de bine construită şi foarte emoţionantă – astfel încât să aibă indiciile necesare pentru a deduce al cui este scheletul găsit în timpul unor săpături de construcţii pentru extinderea oraşului, însă nu aflăm finalul ei decât odată cu detectivul care investighează crima. Acest aspect a dat întregului roman o notă de autenticitate.

În plan secund, facem cunoştinţă cu vieţile particulare ale lui Erlendur şi Sigurdur Oli, ca o continuare şi chiar aprofundare a celor aflate despre ei în prima parte a seriei, Oraşul borcanelor. Relaţia dificilă pe care o are Erlendur cu trecutul face încercarea sa de a se apropia de Lisa, fiica sa, foarte dificilă. Însă, în ciuda barierelor dintre ei, construite de-a lungul timpului, cei doi par mereu atraşi unul către celalalt chiar dacă în mare parte nu fac altceva decât să se certe. E şi aceasta un fel de terapie care poate duce la iertare. Sarcina Lisei care o determină să încerce să se lase de droguri îi aduce mai aproape pe cei doi, oferindu-le şansa de a se cunoaşte cu adevărat. (…)

Citește continuarea recenziei pe BookBlog.