● Pascal Bruckner, Căsătoria din dragoste, Oare mai există?, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Editura Trei, 2011 – recenzie de Claudiu Constantinescu, apărută în Dilema Veche.

Amorul e la mare preţ, dacă nu chiar supraevaluat, în schimb căsătoria prin consimţămînt liber şi înamorat e în criză. Pare un fenomen cumva paradoxal, aşa că Bruckner, autor (cu numai un an înainte) al eseului Paradoxul iubirii, nu-l putea rata.

Analiza lui, elegantă şi concisă, îţi răsfaţă un delicios sentiment al inteligenţei. Linia de atac e netă: după lupte curat seculare (începute odată cu Revoluţia Franceză, cînd încă mulţi îi mai ziceau căsătoriei „himen“), iubirea a ajuns temelia instituţiei cuplului, devenind însă apoi un imperativ frate cu norma şi cu dogma. Altfel spus, „iubirea a triumfat în căsătorie“, după care a distrus-o din interior, dînd „ecuaţia fatală a timpului nostru: un amestec de frivolitate şi intransigenţă“.

Ca de obicei, Bruckner are şarm în iscodirile sale, mai ales cînd vorbeşte despre „tribul pensionarilor supravitaminizaţi“ sau „lăcomia capetelor cărunte“, despre Salonul Divorţului, Despărţirii şi Văduviei organizat nu de mult la Paris ori despre acei operatori telefonici germani care „îşi oferă serviciile pentru a-i da vestea despărţirii partenerului vostru“. Cu adevărat uriaşă mi s-a părut însă această constatare:

„Astăzi sîntem tineri pînă cînd devenim bătrîni: vîrsta adultă a dispărut“.

Or, soluţia întrevăzută pentru criza mariajului ar fi tocmai maturitatea în amor – una potrivită vîrstei de 40-50 de ani şi care, rescriind iubirea conjugală ca „înţelepciune a vieţii“ sau „artă a posibilului“, ar putea transforma căsătoria dintr-un simbol al conformismului într-unul al elitei!

După celebrele sale Luni de fiere, Bruckner vorbeşte acum despre mierea ascunsă în bucuriile decenţei, cu zîmbetul discret al unui început de senectute.