Acolo unde tigrii sunt la ei acasă

”Acest roman enciclopedic și mistificator, țesut din fire picarești, fascinează și incântă. Erudiția intră în slujba foiletonului universal. Imaginați-vă un Umberto Eco interpretat de Indiana Jones. Un roman iezuit până în măduva oaselor, amazonian pursange, brăzdat de bifurcații neîntrerupte” – Le Figaro Littéraire

***

Aşe­za­tă pe ban­che­ta din spa­te a bă­trâ­nu­lui Ford de­ca­po­ta­bil care nu mai ru­la­se de-o veş­ni­cie, însă care pă­rea acum ie­şit de pe por­ţi­le fa­bri­cii, Lo­re­da­na se bu­cu­ra de fru­mu­se­ţea în­se­ră­rii. Con­du­să cu abi­li­ta­te de că­tre Eléa­zard, ma­şi­na pă­rea să aler­ge că­tre pur­pu­ra as­fin­ţi­tu­lui pen­tru a se eva­po­ra în ea ca în­tr-o apo­te­o­ză ar­ti­fi­cia­lă. Cu pă­rul în vânt, doc­to­rul Eu­cli­des se în­tor­cea cu re­gu­la­ri­ta­te că­tre ea pen­tru a vorbi de­spre tot fe­lul de ni­mi­curi ori a co­men­ta cu o oa­re­ca­re apro­xi­ma­ţie pei­sa­jul, ce­rân­du-şi scu­ze că nu îl mai poa­te ve­dea. Im­pu­să de o po­li­te­ţe ie­şi­tă din uz, aten­ţia lui faţă de ea avea to­tuşi far­me­cul şi na­tu­ra­le­ţea unei în­de­lun­ga­te prac­tici a cur­toa­ziei.

— Veţi ve­dea, le spu­nea pe când se apro­piau de fa­zen­da, con­te­sa Car­lot­ta este o per­soa­nă foar­te ra­fi­na­tă, foar­te cul­ti­va­tă… Exact con­tra­riul ne­cio­pli­tu­lui de băr­bat al ei. Încă mă mai în­treb ce a pu­tut-o atra­ge la per­so­na­jul aces­ta. Dum­ne­zeu ştie ce con­du­ce chi­mia mis­te­re­lor afi­ni­tă­ţii, mai ales în ca­zul lor! Aţi ci­tit căr­ţu­lia aceea a lui Go­e­the, Afi­ni­tă­ţi­le elec­ti­ve? Nu? Ar tre­bui să vă stră­duiţi s-o fa­ceţi, cre­deţi-mă…

Doc­to­rul Eu­cli­des da Cun­ha şi-a scos oche­la­rii. Şter­gân­du-le ne­a­tent len­ti­le­le, s-a în­tors şi mai mult spre Lo­re­da­na:

— Es wan­delt nie­mand un­ges­traft un­ter Pal­men, a de­cla­mat bând, und die Ge­sin­nun­gen ändern sich ge­wiss in ei­nem Lan­de, wo Ele­fan­ten und Ti­ger zu Haus sind! Ceea ce s-ar pu­tea tra­du­ce cam aşa: nu te poţi plim­ba fără ris­curi pe sub pal­mieri, iar idei­le se schim­bă obli­ga­to­riu în­tr-o ţară în care ele­fan­ţii şi ti­grii sunt la ei aca­să. Fiind­că, pe aici, şi nu mă în­do­iesc că sun­teţi de acord cu mine, avem o mul­ţi­me de băr­baţi în care se re­u­nesc gre­u­ta­tea pa­chi­der­mu­lui şi fe­ro­ci­ta­tea fia­rei săl­ba­ti­ce…

— Doc­to­re, ca de obi­cei, în­fru­mu­se­ţaţi lu­cru­ri­le, a in­ter­ve­nit Eléa­zard.

Apoi, după o tă­ce­re de câ­te­va cli­pe, ab­sor­bit dintr-odată de obli­ga­ţi­i­le con­du­su­lui ma­şi­nii:

— Ba, aş zice mai mult: le tra­ves­tiţi! Dacă îmi amin­tesc eu bine, săr­ma­na Ot­ti­lia scria asta doar pen­tru a pro­vo­ca băr­ba­ţii să se ocu­pe mai atent de lu­mea din ju­rul lor, pro­pu­nân­du-şi să stig­ma­ti­ze­ze far­me­cul ne­să­nă­tos al exo­tis­mu­lui, şi nu nu­mai sim­pla pre­e­mi­nen­ţă mas­cu­li­nă. Or mă-nşel?…

— Vă în­şe­laţi com­plet, dra­gă prie­te­ne! a ri­di­cat doc­to­rul vo­cea pen­tru a se pu­tea face au­zit. Ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că-l pu­teţi avea la de­ge­tul mic pe Go­e­the… E doar o bu­ta­dă, dar men­ţin ceea ce am afir­mat! Ni­meni nu mă va pu­tea îm­pie­di­ca nici­o­da­tă să las o fra­ză să spu­nă ceva mai mult de­cât pare a o face. Fiind­că tot am ajuns la el, amin­tiţi-vă în în­tre­gi­me pa­sa­jul şi veţi ve­dea că, de­par­te de a-l fi tra­ves­tit, îi sunt ab­so­lut fi­del. Fiind­că, în­tr-a­de­văr, to­tul plea­că de la cu­ge­ta­rea asu­pra ra­por­tu­ri­lor din­tre om şi na­tu­ră: ar tre­bui să cu­noaş­tem ori să în­vă­ţăm să cu­noaş­tem fi­in­ţe­le vii care ne în­con­joa­ră. A te în­con­ju­ra de mai­mu­ţe, de pa­pa­gali, în­tr-o ţară în care aces­tea nu sunt de­cât niş­te cu­rio­zi­tăţi, în­seam­nă a te îm­pie­di­ca să-ţi ob­servi ade­vă­ra­ţii com­pa­trioţi, co­pa­cii fa­mi­liari, ani­ma­le­le sau per­soa­ne­le care au fă­cut din noi ceea ce sun­tem. Ar­bo­re­le care te îm­pie­di­că să vezi pă­du­rea este, în­tr-un fel…, simp­to­mul unei gra­ve de­re­glări. Smul­se din me­diul lor na­tu­ral, aceste crea­turi bi­za­re sunt pur­tă­toa­re de an­goa­să, de dis­pe­ra­re pe care ne-o trans­mit ca prin con­ta­giu­ne şi care ne trans­for­mă în pro­fun­zi­me: E ne­vo­ie de o via­ţă he­te­ro­cli­tă şi tu­mul­tuoa­să, zice Go­e­the, pen­tru a pu­tea su­por­ta în jur mai­mu­ţe, pa­pa­gali şi ne­gri…

— Chiar vor­beş­te de­spre „ne­gri“? l-a în­tre­rupt Lo­re­da­na.

— Da, dar fără nici­o um­bră de ra­sism, după câte ştiu. Nu ui­taţi că, la vre­mea res­pec­ti­vă, era la mare cău­ta­re să ai sclavi ne­gri pe post de ser­vi­tori. Este un dis­curs în ma­nie­ra lui Ro­us­seau, dacă în­ţe­le­geţi ce vreau să zic.

Lo­re­da­na i-a zâm­bit blând. Doc­to­rul Eu­cli­des o cu­ce­ri­se încă de la pri­me­le cu­vin­te de bun-ve­nit, cu două ore mai îna­in­te. Cu pă­rul şi bar­bi­şo­nul ca li­pi­te din ca­u­za cu­ren­tu­lui, se­mă­na cu un gri­fon, cu vâr­ful na­su­lui as­cu­ţit amu­şi­nând în vânt…

— Re­ci­pro­ca este şi ea va­la­bi­lă! În exact sen­sul pa­sa­ju­lui pe care l-am ci­tat. Ri­di­cat de pe pă­mân­tul lui na­tal şi arun­cat, de bu­nă­vo­ie ori nu, pe unul străin, omul se schim­bă… De­gea­ba pune mâna pe pa­pa­gali, pe mai­mu­ţe, pe… băş­ti­naşi, să spu­nem, chiar în me­diul lor, tot un dez­ră­dă­ci­nat va ră­mâ­ne fără altă al­ter­na­ti­vă de­cât dis­pe­ra­rea le­ga­tă de lip­sa lui de re­pe­re ori de in­te­gra­rea com­ple­tă în noua lume. În am­be­le ca­zuri, ajun­ge el în­suşi ne­grul de­spre care vor­beam: un ne­fe­ri­cit in­ca­pa­bil să se acli­ma­ti­ze­ze în acel uni­vers în care to­tul îi sca­pă, un in­firm, în cu­rând, in­ca­pa­bil să re­fa­că le­gă­tu­ri­le cu ţara lui, în cel mai bun caz un tră­dă­tor ce va visa în­trea­ga via­ţă la o cul­tu­ră pe care până şi co­piii lui o vor asi­mi­la cu greu…

— As­ta cred şi eu, a in­ter­ve­nit Eléa­zard pe un ton care îi con­tra­zi­cea acor­dul. Deşi o ase­me­nea opi­nie o poţi auzi, ca ata­re, şi din gura unui pa­triot tur­bat ori a unui fas­cist care se opu­ne din prin­ci­piu te­ro­ri­zan­tu­lui me­ti­saj. Tim­pu­ri­le s-au schim­bat, acum ajungi mai ra­pid de la un ca­păt la ce­lă­lalt al pla­ne­tei de­cât de la Wei­mar la Leip­zig pe vre­mea lui Go­e­the. Că de­plân­gem sau ne bu­cu­răm de fe­no­men, di­fe­ren­ţe­le cul­tu­ra­le se es­tom­pea­ză şi vor sfârşi prin a dis­pă­rea în fa­voa­rea unui ames­tec ine­dit în is­to­ria uma­ni­tă­ţii… Dar care este le­gă­tu­ra cu Moreira?

— Nici­u­na, dra­gă prie­te­ne, nici­u­na, a chi­co­tit doc­to­rul în tă­ce­re. Şi de ce ar tre­bui să fie? După alte toa­te — a con­ti­nuat, în­tor­cân­du-se încă o dată spre Lo­re­da­na —, nu eu sunt ace­la care tră­ieş­te cu un pa­pa­gal…

— Unu la zero pen­tru dum­nea­voas­tră, a iz­buc­nit şi ea în râs.

— Aveţi no­roc că am ajuns, a răs­puns Eléa­zard con­du­când ma­şi­na pe ale­ea re­zer­va­tă in­vi­ta­ţi­lor de onoa­re. Alt­fel v-aş fi ară­tat eu de ce sunt în sta­re!

Şi i-a su­râs bă­trâ­nu­lui cu afec­ţiu­ne, însă Lo­re­da­na i-a ză­rit pe cea­fă o ro­şea­ţă care până atunci nu era aco­lo.

(fragment din Acolo unde tigrii sunt la ei acasă de Jean-Marie Blas de Roblès)