Jan Willem Bos a fost lector de olandeză la Universitatea din București în anii ’80. Recent lansată, cartea sa Suspect. Dosarul meu de la Securitate prezintă România comunistă prin ochii străinului. Două răspunsuri dintr-un interviu publicat de Observatorul cultural:
– După cum descrieţi activitatea Securităţii, aceasta nu pare nici pe departe pe modelul orwellian, omniprezentă şi omniscientă. Atunci, cum a reuşit să instaureze un asemenea regim de teroare?
– Prin frică. Acesta era instrumentul lor principal. Nu munca pe care o făceau. Ceea ce făceau ei foarte bine era să instaureze frica: „Ce apartament frumos aveţi, tovarăşe, ce păcat ar fi să trebuiască să vă mutaţi în… Baia-Mare“, „Copilul dvs. are zece ani, ce păcat ar fi să nu poată merge la liceu…“. Pierdeai nu privilegiile, ci situaţia normală la care aspiră orice om: să aibă o casă, o slujbă cît mai bine plătită, să-şi trimită copiii la şcoală, să aibă ce pune pe masă etc. Securitatea asta a reuşit, să se creadă că totul e ţinut sub control.
– În carte, vorbiţi despre o anume atitudine uşor paranoică, pe care aţi împrumutat-o din cauza măsurilor excesive de precauţie pe care le vedeaţi peste tot în jur, astfel că, ajuns acasă, aveaţi tendinţa, de exemplu, să vorbiţi laconic la telefon. Cum aţi ajuns, relativ repede, să preluaţi acest comportament să-i spunem defensiv?
– Nu chiar atît de repede – trece aproape un an şi îţi dai seama că unele lucruri mai bine nu le spui. Pe mine, ca tînăr naiv, venit prima oară în România la vîrsta de 19 ani, m-a uimit foarte tare faptul că, acasă la Doru, cînd mergeam în vizită, mama lui punea o pernă pe telefon. Sau faimosul gest de a pipăi pe sub masă, pentru a vedea dacă sînt microfoane – pentru mine erau lucruri foarte ciudate, dar toată lumea le făcea şi te obişnuiai şi tu. Ştiam că este mai bine să nu vorbesc despre anumite lucruri – nu că îmi complicam mie situaţia, eu aveam o mare apărare, care era paşaportul olandez, eu nu am fost niciodată persecutat, nu am fost niciodată chemat la Securitate.
Leave a Reply