”…a ales etica în locul logicii şi psihanaliza în detrimentul ontologiei”

UPDATE: LANSARE LA BRAȘOV! 

VINERI, 23.05.2014, de la ora 18, vă invităm la Librăria Șt. O. Iosif din Brașov, la lansarea cărții De la filosofie la psihanaliză și retur,  alături de Vasile Dem. Zamfirescu, Leonid Dragomir și Aurel Ion Clinciu (de la Universitatea Transilvania)!

***

Cartea ca atare acoperă multe dintre obsesiile, valorile, principiile, prejudecăţile, clişeele şi temele care au configurat destinul unuia dintre redutabilii intelectuali umanişti români din ultima jumătate de veac.

Vasile Dem. Zamfirescu este unul dintre „păltinişeni“, dar unul care şi-a păstrat independenţa de spirit în raport cu magistrul Nicasius. Avînd o problemă personală cu figura paternă, Vasi s-a relaţionat tensionat cu pater-ul simbolic şi de substituţie care a fost Noica. A învăţat germana şi, deşi a tradus din Immanuel Kant, a făcut-o ca un preambul la tălmăcirea marilor texte din Freud şi Jung. A preferat antropologia filozofică sistemului metafizic, a ales etica în locul logicii şi psihanaliza în detrimentul ontologiei. Exact pe dos de cum ar fi preferat conu’ Dinu. Şi-a început cariera de distins eseist nu cu un jurnal, ci cu studii serioase. Diaristica şi memorialistica au venit tîrziu, aşa cum se şi cade atunci cînd nu te uiţi prea mult în oglindă, spre deosebire de alţi colegi de generaţie şi de Păltiniş. Vasi a avut drumul lui – şi nu a fost unul uşor. (…)

Ceea ce contează într-adevăr este că Leo a dat culturii noastre două excepţionale cărţi de dialoguri cu două figuri exemplare ale umanismului românesc contemporan, Mihai Şora şi Vasile Dem. Zamfirescu. Fără îndoială că, fără efortul şi încăpăţînarea lui, aceste două texte majore nu ar fi existat, lăsînd lacunară percepţia de care Şora şi Zamfirescu se bucură în România.

Esenţa volumului De la filozofie la psihanaliză & retur  constă într-o privire tolerantă şi relativistă cu privire la relaţia dintre reflecţia strînsă specifică filozofului şi privirea adaptată şi intuitivă a psihanalistului. Fireşte, din economia acestui raport nu lipseşte nici religia, nici ideologia. Natural, obsesia nicasiană a discipolatului este celebrată cum se cuvine, mai ales prin stăruinţa intervievatorului. Uneori, respondentul spune mai multe decît ar dori, în urma încăpăţînării cu care Leonid Dragomir descoase, revine, reformulează şi repune în discuţie. Alteori, maniera lacedemoniană în care răspunde chestionărilor profesorul Zamfirescu mai cenzurează din avîntul unei curiozităţi de o exuberanţă greu de egalat. Ceea ce rămîne, peste toate, este impresia unui tablou general pictat cu talent şi pus într-o perspectivă realistă.

Fragmente din recenzia lui Valentin Protopopescu, ”Eterna tinerețe a discipolatului”,

publicată în Observator cultural