Alain Braconnier este psihiatru, psiholog și profesor emerit la Școala de formare pentru psihologii practicieni. Publicul român îl cunoaște datorită diverselor cărți traduse la Trei: ”Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău”, „Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” și ”Optimismul inteligent”. Citiți/urmăriți în continuare un interviu cu dl Braconnier despre cel mai nou titlu tradus de Trei: ”Cum să asculți și să te faci ascultat.”
Această carte s-a născut, spuneți dvs., din faptul că ați văzut cât de dureros e pentru mulți să simtă că nu sunt ascultați. Titlul cărții dvs. (traducerea titlului original este ”Nu mă ascultă nimeni!”) exprimă o frustrare de a nu putea transmite mesajul către ceilalți. Prima mea întrebare se referă la un paradox: Cum e posibil să nu reușim să ne facem ascultați într-o lume suprasaturată de dispozitive digitale de comunicare instantanee?
E adevărat, avem o sumedenie de posibilități de comunicare rapidă și nu mai acordăm importanță artei conversației. Nu ne mai permitem răgazul să exprimăm ce simțim, ce gândim sau să-i ascultăm pe ceilalți. În loc să avem o reciprocitate a comunicării, suntem confruntați cu o rapiditate a tot ce se spune sau se aude. Nu mai e timp pentru a dezvolta ce avem de zis sau ce avem de ascultat.
Pentru a ne face ascultați, e nevoie de o ”muzică în 5 note”, afirmați în ”Cum să asculți și să te faci ascultat.” La ce anume vă referiți?
Am folosit această imagine a muzicii, pentru că, la momentul scrierii acestei cărți, citisem că în trecut, muzica era făcută, susțin unii, pentru a fi ascultată de zei, de divinitate. Muzica era deci, pentru toate civilizațiile, un mijloc de a ne face ascultați de o putere superioară, de-a transmite un mesaj către ceva sau cineva dintr-o lume de dincolo de noi. De aceea am apelat la muzică.
Dar ar mai fi ceva: dacă vrei să fii ascultat, trebuie să știi să folosești metaforele, imaginile sugestive. Ca să revin la lumea noastră modernă, am constatat că, și noi, psihologii și psihiatrii, trebuie să-i ascultăm pe cei care vin și se plâng de una de alta, căutând adesea tocmai această ascultare, pe care nu o pot găsi în altă parte. Există studii care demonstrează că, atunci când ne exprimăm prin metafore, prin imagini sugestive… De exemplu, o pacientă îmi spune: am avut un atac de panică, am avut palpitații. La care eu i-am spus: ”Asta înseamnă că există multe sentimente care palpită în dvs.” Iată un exemplu de metaforă. Am ajutat-o astfel să vorbească despre anxietățile ei, despre lucrurile care o trepidau sau o făceau să se teamă.
Muzica despre care vorbesc în carte se referă la cuvinte care trebuie să fie sugestive, să aibă forță, să aibă puterea pe care o are metafora și să ajute la o mai bună înțelegere. Cu gândul la faptul că mă veți contacta, am ascultat azi-dimineață o emisiune despre Marcel Pagnol, un scriitor francez din sudul Franței care folosea cuvinte melodioase – în sud, franceza e un pic cântată. Așadar: e important să știi să-ți exprimi ideile așa încât să fii ascultat și să știi cum să asculți, folosind muzica limbajului.
Dincolo de lucrurile precise și clar spuse, dincolo de interacțiunile de tipul întrebare-răspuns, e important să știi cum să transmiți afectivitate, cum să întreții dimensiunea relațională. De aici, accentul pe muzică. În plus, e o analogie cu interpretul de muzică. Ca să fii ascultat, trebuie să repeți cei ai de spus, la fel cum interpretul își repetă partitura. Apoi trebuie să găsești momentul potrivit în care celălalt te poate asculta.
La fel cum muzicianul repetă singur, dar știe că va cânta în fața unui public. Cele 5 note ale ”muzicii” ar fi deci: 1. Repetiția. 2. Să găsești momentul potrivit. 3. Să te decizi foarte clar ce idei vrei să transmiți. Sigur, atunci când discutăm, doi dezvoltăm diverse idei, dar trebuie să-mi fie clar pe ce mă concentrez. Ca atunci când știu că vreau să vorbesc despre importanța ”reciprocității” în comunicare. Punctul 4: autenticitatea. Specialiștii în comunicare o repetă zilnic: când ești autentic, mesajul își atinge ținta. Știm că e bine să fim sinceri când vorbim, de pildă, cu copiii. Dacă nu ești autentic, celălalt te simte. Punctul 5 se referă la buna sincronizare. Nu trebuie să devii nerăbdător când vrei să te faci ascultat.
În discuțiile cotidiene, ”simțim” uneori că celălalt doar se preface că ne ascultă și că e cu mintea în altă parte. Cum să verificăm dacă ne ascultă cu adevărat?
Ar fi mai multe mijloace. Primul e unul spontan. Așa cum ați spus, uneori pur și simplu ”simți” că nu ești ascultat. Apoi, un alt reper ar putea fi când conlocutorul nu-ți răspunde la ce îl întrebi și vorbește despre ceva complet diferit. La fel, un alt semn că nu ești ascultat este atunci când celălalt vorbește tot timpul. Sunt deci multe mijloace de a detecta momentele în care celălalt nu-ți răspunde pe aceeași lungime de undă.
Atunci când vrem să atragem atenția celuilalt, avem nevoie de ”cuvinte care ating” și de o ”bună seducție”, spuneți dvs. Ce înțelegeți prin aceste sintagme?
”Cuvintele care ating” – e vorba de a folosi cuvintele care pot să-l cointereseze pe celălalt, care-l pot ”mișca”. Dacă spun ”Mă simt foarte nefericit”, atunci conlocutorul va fi mișcat – presupunând că e atent la ce-i spun. Emoțiile se transmit ușor. Dacă sunt bucuros, lucrul acesta va fi cumva resimțit și de celălalt. La fel, conlocutorul va fi ”atins” dacă îi spun că îl urăsc, dacă mă arăt agresiv față de el. Ceea ce ne mișcă cel mai ușor sunt emoțiile, sentimentele. Și asta e important!
Cât privește seducția, ea e esențială pentru orice relație umană. Dacă bebelușul nu-și seduce mama și dacă ea nu-i dă atenție, nu va exista acea relație extraordinară între cei doi. La fel mai departe și în ce-l privește pe tată.
Seducția face parte, de la bun început, din relațiile umane; datorită ei, lucrurile ”curg” dintr-o parte în alta. Nu e vorba de o seducție forțată, doar cu prețul de a-l convinge pe celălalt, de a-ți impune punctul de vedere. E vorba pur și simplu de a încerca să-l atragem pe celălalt într-o cadru în care să ne poată asculta și înțelege.
Ar fi deci vorba despre a crea o atmosferă.
Da, o atmosferă în care există această seducție, acest schimb afectiv. Poate fi un discurs cât se poate de rațional, dar e bine să punem și puțină afectivitate, puțină seducție, și chiar și unele mijloace mai inventive. Un exemplu este umorul: americanii folosesc adesea glumele. În Franța se întâmplă mai puțin, dar americanii încep adesea o discuție cu o glumă. Și aceasta e o modalitate de a-l atrage pe celălalt către noi.
Dle Alain Braconnier, aveți o experiență bogată în terapia copiilor și adolescenților. Părinții se plâng adesea că adolescenții nu îi ascultă. Cum pot fi făcuți să asculte din nou, cu atenție, la vorbele părinților?
După mine, copiii urmăresc, în definitiv, să-și îndeplinească dorințele, și nu să ne asculte. Cu adolescenții e cam la fel; plus că ei vor să se afirme, să ni se opună. De aceea, vor tinde să vă ignore sau să vă critice sau să se îndepărteze, ca să nu vă mai audă. În cazul lor, e foarte important să găsești momentul oportun pentru o discuție. În momente de criză, de certuri, n-ai cum să comunici cu un adolescent. Atunci îl trimiți în camera lui și îi zici: ”Discutăm când o se te calmezi sau când amândoi o să ne liniștim”. Apoi ar fi vorba despre posibilitatea de a te pune în locul celuilalt.
Când copilul sau adolescentul nu ascultă, el e ocupat cu altceva. Trebuie deci folosite acele lucruri care-l interesează. Când copilul e reticent, prin joc sau desen, putem să-i transmitem mult mai ușor mesajele noastre. E important să te pui realmente în locul copilului sau adolescentului. Eu, ca psiholog, sunt capabil să discut cu adolescenții despre fotbal sau muzica lor preferată, ca să demarez un dialog. Sigur, când lucrez în cabinet, nu acestea sunt temele mele de interes; treaba mea e să-l ajut în problemele prin care trece. Dar e important să pornesc de la ceva care să creeze o punte între noi.
Dacă am înțeles bine, ar fi niște exemple pentru o ”bună seducție”.
Da, o seducție care urmărește să-l cointereseze pe cel cu care vorbesc.
În ”Cum să asculți și să te faci ascultat”, amintiți de faptul că femeile au tendința de a asculta mai bine decât bărbații. Ce efecte are asta asupra dinamicii cuplului? Partenera ar trebui să se resemneze? Ar trebui să vorbească mai degrabă cu o prietenă care e mai deschisă și mai atentă decât soțul ei?
Nu cred asta! Cred că soțul ar trebui să-și dea seama de faptul că soția lui nu comunică la fel ca el. Ați vorbit despre experiența mea în terapia cu copiii și adolescenții. De-acolo am învățat următorul lucru: Când discut cu mama și tata, ea se va referi la ce nu merge, la faptul că percepe tristețea adolescentului etc. Pe când tatăl va încerca să găsească o soluție: dacă nu îi e bine, să-l ducem la un internat. Sau să facă cutare lucru. Că ne place sau nu, există niște diferențe: bărbatul e axat pe acțiune, iar femeia e centrată pe afectivitate și reflecție. Sigur, nu trebuie absolutizat: bărbații au, și ei, capacitatea de a reflecta și de a asculta, doar că o fac un pic altfel. De aici, și eventualele neînțelegeri. Până la urmă, cele două sexe se completează.
Când soția nu e ascultată cu atenție de soț, nu înseamnă că trebuie să-și spună: ”Gata, mă duc să vorbesc cu altcineva.” E adevărat există, și nu de ieri de azi, genul acela de discuții între femei unde bărbații sunt excluși. Și reciproca e valabilă! Dar asta nu exclude faptul că trebuie să ne vorbim unii altora!
Dle Braconnier, vă mulțumesc pentru sfaturile dvs. și pentru această discuție în jurul cărții ”Cum să asculți și să te faci ascultat.”. Vă mulțumesc mult!
Mulțumesc și eu pentru atenția acordată acestei cărți.
(Interviu realizat de Victor Popescu, redactor la Ed. Trei)
Leave a Reply