Când dragostea nu merge bine, sufletul nostru nu merge bine, iar mintea ne joacă feste. Depresie, anxietate, atacuri de panică, probleme sexuale, stres, alcoolism şi dependenţă de droguri sunt toate tulburări în dialogul nostru cu dragostea. Oricât de simplu ar suna, eşecurile noastre afective sunt la baza teoretică a celor mai sofisticate şcoli de dezvoltare psihologică.

Psihologul american Alon Gratch, identifică în cartea sa Dacă dragostea ar putea gândi şapte tipare care ne împiedică să gasim dragostea şi fericirea.

El ne arată cum să recunoaştem tiparul de relaţie pe care-l repetăm, să acceptăm părţile bune şi părţile rele din relaţiile noastre şi ne ajută să reuşim să ne gândim la relaţiile noastre, atât de pline de sentimente care, uneori, ne copleşesc. Pentru a ne opri din repetarea acestor tipare ale iubirii iluzorii şi a găsi iubirea reală şi durabilă, autorul ne indică trei paşi pe care trebuie să-i urmăm.

***

Ar putea fi acesta un om sau doar o iluzie? Nu, nu ar putea fi iluzie. OVIDIU (fragment din capitolul 2: Dragostea virtuală)

“Originalul Pygmalion – din mitologia greacă a fost un sculptor celebru care îşi încheiase socotelile cu femeile, pe care le considera târfe nedemne de încredere. Totuşi, el avea nevoie de aceste obiecte ale dispreţului său, dorind cu certitudine una cu care să-şi împartă patul. Aşa ca profitând de talentele sale creatoare, a meşteşugit o statuie de femeie, făcând-o mai frumoasă decât ar fi putut fi vreodată orice femeie. Şi, bineînţeles, Pygmalion a sfârşit prin a se îndragosti de propria lucrare.

I-a pus numele Galateea şi a copleşit-o cu flori, cristale, păsari de companie şi haine. Vorbea cu ea, o ţinea în braţe şi o săruta. Pygmalion era acum profin îndrăgostit şi se ruga la Venus pentru o soţie exact ca fata de fildeş. Când i-a sărutat buzele, Pygmalion a simţit că se încălzesc. Apoi, Galateea a roşit, ochii i s-au deschis, şi …o binecuvântată căsătorie a urmat in scurt timp.

Dacă viaţa ar putea imita mitul! De fapt o şi face, dar numai până la un punct. Când suntem îndragostiţi, credem că respectiva persoană este foarte specială, dar de fapt noi ne creăm, de asemenea, o imagine în mintea noastră, astfel încât să ne ofere exact ceea ce avem nevoie. În acest sens, a te îndrăgosti înseamnă a trece cu vederea imperfecţiunile pe care, de altfel, nu suntem prea dornici să le observăm…

Un nas mare, început de chelie, coapse mari, nări mari, ego puternic, sâni mici, sau buzunare mici sunt toate irelevante când ne îndragostim…

Dus la extremă acesta este sindromul Pygmalion, de obicei o caracteristică principală a dragostei virtuale. Suntem îndrăgostiţi de o construcţie prefabricată a propriei creaţii, care are foarte puţin de-a face cu persoana cu care ne întalnim. Din păcate nu ştim asta suficient de devreme în relaţie pentru că, inconştient alegem oameni şi situaţii care complică realitatea…

Dacă sindromul Pygmalion este o extremă, pe cursul potrivit, el duce de obicei, la extrema opusă: sindromul Frankenstein. Ca Frankenstein din cartea lui Mary Shelly sfârşim prin a crea un monstru care se întoarce împotriva noastră. Este posibil ca ea să nu fie o ratată săracă şi cu defecte, până la urmă! Dar adevărul mult mai echitabil este că, inconştient, am vrut să evităm să fim dezamăgiţi … “