Căutătorul

Aventura începe mereu cu o dorinţă intensă. Ne simţim deconectaţi, limitaţi, alienaţi sau goi. Deseori nici nu avem un nume pentru ce ne lipseşte, însă tânjim după acel ceva misterios. Cenuşăreasa aşteaptă să vină prinţul ei; Gepetto vrea să aibă un copil. Telemah îl caută pe Ulise; prinţul caută o mare comoară. Nevoia de a căuta pocalul, de a urca muntele în căutare de viziuni, de căutare a înţelepciunii, de traversare a unor noi frontiere, de a obţine ceva în trecut de neobţinut, în orice domeniu al vieţii, pare endemică rasei umane. Căutătorul răspunde chemării Spiritului — de a se ridica.

Căutătorul
Scop: căutarea unei vieţi sau a unei căi mai bune
Teamă: conformism, a deveni captiv
Răspuns la dragon/problemă: îl/o părăseşte, evadează, pleacă
Sarcină: fidelitate faţă de un adevăr mai profund sau mai înalt.
Dar: autonomie, ambiţie

Viaţă, libertate şi căutarea fericirii

Căutătorul urmăreşte să obţină un viitor mai bun sau să descopere o lume mai bună. Impulsul Căutătorului este evidenţiat în refrenul minunat intonat în timpul sărbătorii iudaice seder „Anul următor în Ierusalim“ şi pus în act în dorinţa de a emigra, literalmente, în Ţara Sfântă.

Un impuls similar este prezent în fondarea Lumii Noi de către oamenii în căutarea libertăţii de şansă, a scării spre succes. Impulsul este ascendent şi centrifug, iar scopul este de a realiza o viziune utopică. În secolul al XX‑lea, John F. Kennedy a atins această energie prin aspiraţia de explorare a frontierei spaţiului cosmic şi prin crearea unei „noi frontiere“ de programe sociale destinate promovării egalităţii de şanse.

Imaginea utopică a unei lumi perfecte se află în spatele tuturor visurilor perfectibilităţii umane şi justiţiei sociale. Martin Luther King Jr, în faimosul său discurs „I have a Dream“, a inspirat spiritul utopic al ascensiunii pe vârful muntelui şi întoarcerii cu un vis al egalităţii.

În anii ’70 şi ’80, mişcarea feministă, mişcarea potenţialului uman şi mişcarea New Age apelau la dorinţa de eliberare şi la expansiunea şanselor şi a stării de conştiinţă.

Nimeni nu este imun la chemarea necunoscutului — indiferent dacă ni‑l imaginăm ca pe vârful unui munte, frontiera, noua frontieră a spaţiului cosmic sau o nouă
societate şi dacă se centrează pe bogăţii (despre care considerăm că ne vor deschide o întreagă nouă lume de oportunităţi), pe libertatea politică şi pe şansele economice, căutarea expansiunii conştiinţei sau a atingerii iluminării sau a stării de nirvana, sau o simplă, dar nespecificată dorinţă de mai mult.

Începem prin a tânji după întoarcerea la inocenţa de dinainte de cădere (care poate fi conexiunea primordială a vieţii în uter sau a bebeluşului). Această nevoie moti‑
vează mare parte din căutarea şi lupta noastră; însă, indiferent ce obţinem, ea nu este satisfăcută. Nicio iubire, nicio activitate, niciun loc, niciun rezultat nu ne vor oferi paradisul la care jinduim, deşi ne motivează călătoria şi ne menţine în mişcare.

În tot cazul, putem împlini această dorinţă atunci când devenim reali şi dăm naştere individualităţilor noastre reale. Din cauză că ne simţim parţial deconectaţi şi fragmentaţi, tindem să devenim întregi şi conectaţi. Acest dor profund, proiectat într‑o dorinţă pentru un paradis exterior, poate fi satisfăcut numai atunci când realizăm faptul că adevărata soluţie este expansiunea conştiinţei, dincolo de graniţele realităţii Eului. Trebuie să descoperim ce căutăm în interiorul nostru sau nu vom găsi niciodată nimic dincolo de el. În acest scop, trebuie să răspundem chemării de a îmbrăţişa viaţa eroică.

Chemarea aventurii: trecerea pragului

Chemarea în călătorie poate apărea la orice vârstă, dar este prezentă cel mai clar şi distinct în adolescenţa târzie şi maturitatea timpurie. Aceasta este vremea explorării — explorarea de noi tărâmuri, noi idei, noi experienţe —, vremea de a învăţa despre lume. Este timpul pentru călătorii, studiu, experimentare.

Tânărul care a avut o susţinere suficientă din partea mediului pentru a atinge o dezvoltare sănătoasă a Eului poate răspunde acestei chemări cu entuziasm, bucurie, energie. Bucuria poate fi atât de mare, încât aproape umbreşte teama de viitor şi regretele cu privire la părăsirea pântecului matern — mama, tata, şcoala — atunci când apare chemarea unei noi aventuri. Noua aventură poate fi facultatea, o slujbă, o căsnicie, serviciul militar, o călătorie sau aproape orice oferă şansa de a face ceva extrem de nou, ceva ales de propria persoană.

Ulterior, poţi privi în urmă la momentul respectiv, spunând: „M‑am căsătorit (sau înrolat în armată sau am mers la facultate), pentru a pleca de acasă“; însă, indife‑
rent de motiv, acesta foloseşte ca start în marea aventură a trăirii propriei vieţi. Ironic, alegerile pot să nu fie ideale din punctul de vedere al Eului, însă ele sunt calea prin care Sufletul prosperă.

Tânărul Căutător a cărui dezvoltare a Eului este mai puţin completă este posibil să nu aibă curajul sau încrederea în sine de a porni într‑o aventură de proporţii, cu
o mare plăcere şi uşurinţă. Experienţa poate fi plină de groază, iar primul pas înainte poate fi asemenea unei plimbări prin cartier mai degrabă decât a unei călătorii în jurul lumii. Unii dintre noi o încep din cauză că se simt asemenea orfanilor, precum Dorothy, din Vrăjitorul din Oz, şi vor să descopere un mare vrăjitor, care să‑i ajute să găsească un cămin.

Impulsul de a pleca loveşte cu la fel de mare putere la mijlocul vieţii, ca şi la trecerea spre viaţa adultă. Ca tineri adulţi, căutăm adevărata noastră chemare vocaţională, iubirea adevărată, un loc care ne‑ar putea plăcea suficient de mult pentru a ne stabili acolo şi o filosofie de viaţă, care să ne susţină. La mijlocul vieţii, toate aceste întrebări răsar din nou (după cum este posibil să o fi făcut de multe ori, între timp). Dacă suntem căsătoriţi, ne întrebăm: „Este aceasta persoana lângă care vreau să îmi petrec restul vieţii?“ Slujba sau cariera, satisfăcătoare până atunci, poate apărea dintr‑odată ca fiind nesatisfăcătoare şi ne gândim să o schimbăm.

Ne evaluăm din nou rezultatele, în lumina aspiraţiilor tinereţii. Indiferent dacă ambiţiile noastre anterioare au fost realizate sau nu, este esenţială redefinirea lor
în contextul mortalităţii noastre. Spiritualitatea devine mai importantă, iar presupunerile noastre filosofice au nevoie să fie reevaluate, odată ce mortalitatea este recunoscută ca o chestiune personală, nu doar filosofică.

Pentru mulţi oameni aflaţi la mijlocul vieţii, precum şi pentru numeroşi dintre cei aflaţi la prima tinereţe, călătoria înseamnă jonglarea între responsabilităţi contradictorii — copii, slujbe, credite ipotecare, grijă pentru părinţi. Plecarea în aventură pare imposibilă. Vrei să te întorci la şcoală, însă trebuie să lucrezi ca să‑ţi trimiţi copiii la facultate. Vrei să călătoreşti pe mare, dar trebuie să‑ţi plăteşti ipoteca.

Chemarea ia forme diferite, la oameni diferiţi. Mereu, chemarea presupune a funcţiona la un nivel mai înalt sau mai profund, a descoperi un mod de a trăi cu o semnificaţie mai mare şi mai adâncă, a afla cine eşti, dincolo de persoana socială pe care tu şi mediul aţi creat‑o de comun acord.

Deseori aventura porneşte cu nevoia de a face alegeri, pentru că viaţa este resimţită ca fiind restrictivă sau goală. Trăim chemarea ca pe o senzaţie de alienare şi limitare în mediul nostru prezent. Pentru Căutător, problema este de conformism versus individualitate; mediul pare prea mic.

Autocompătimirea este o formă de descoperire personală, de autorelevare; îmi dezvăluie mie însumi propriile dorinţe.“ — James Hillman

Totuşi, dorinţa de a plăcea, de a ne integra, de a satisface cerinţele familiei, ale grupului de prieteni, ale mediului şcolar sau de muncă este încă foarte puternică. Cei mai mulţi dintre noi ştim că încălcarea regulilor nescrise atrage după sine cele mai grozave represalii. Începem prin a ne conforma, pentru a mulţumi autorităţile şi colegii, pentru a continua să beneficiem de un anumit statut şi succes financiar, pentru a mulţumi familia şi prietenii. Dar, în cele din urmă, conformismul realizează o tensiune între cine suntem cu adevărat în interior şi cum se aşteaptă lumea să acţionăm. Această tensiune este absolut necesară dezvoltării. „Integrarea“
este definită de modurile în care sunt oamenii la fel unul cu altul; individualitatea este definită de modurile în care ne diferenţiem. Deci propria unicitate — Sinele nostru — este cea care nu prea se integrează.

Ne începem drumul cu o experimentare mai degrabă lipsită de scop, încercând una şi alta. La suprafaţă putem fi conformişti, ştiind doar noi că avem o sursă a individualităţii, pe care alţii nu o observă. Sau alternativ, suntem Rebeli, definiţi aproape în întregime în opoziţie cu statu‑quoul. De obicei, acest lucru înseamnă că singurul mod în care putem să menţinem un sentiment separat al Sinelui este afirmarea lui şi aducerea lui continuă în lumină. În orice caz, suntem de fapt controlaţi de mediul nostru înconjurător.

Câţi dintre noi nu s‑au gândit vreodată: „Dacă aş fi zis ce credeam cu adevărat acum sau aş fi făcut ce doream cu adevărat, mi‑aş fi pierdut slujba/familia/prietenii?“
Căutătorul potenţial tânjeşte după ceva dincolo de ceea ce slujba, familia şi prietenii îi oferă, însă crede că, pentru asta, va trebui să renunţe la toate acestea şi, într‑un fel, ar putea să o facă — cel puţin temporar. Pentru a se deschide şi a creşte, trebuie să lăsăm în urmă lumea şi experienţele cunoscute. Asta nu înseamnă că nu putem avea înapoi acele comunităţi şi nici măcar că trebuie să le lăsăm fizic în urmă, însă înseamnă crearea unei anumite distanţe emoţionale pentru a merge pe propria cale şi a ne gândi propriile gânduri.

Fragment din Trezirea eroului interior. Douăsprezece arhetipuri care ne ajută să ne regăsim și să ne transformăm lumea de Carol S. Pearson

Mulţi dintre noi nu simt niciodată că aleg să plece. Căutătorul nostru este motivat mai mult de un sentiment de alienare. Poate că partenerul sau iubita ne‑a părăsit,
am fost daţi afară de la slujbă, am început să punem la îndoială o instituţie ori ni s‑a zis să ne comportăm în concordanţă cu aşteptările sau să plecăm, ori suntem într‑o relaţie care este atât de abuzivă sau adictivă, încât simţim că trebuie să plecăm, pentru a ne salva. În asemenea cazuri, ne putem simţi deosebit de pierduţi şi nepregătiţi pentru călătorie.

Deseori, începem ştiind mai degrabă ce nu vrem să facem decât ce vrem. De fapt, uneori intrăm într‑o perioadă în care ne luăm un angajament radical faţă de propriul suflet. În acest moment, plecarea poate fi tematica majoră a vieţii noastre. Întâmpinăm fiecare situaţie încercând să vedem dacă aceasta este experienţa, persoana, activitatea, care ne va satisface. Oricare eşuează în a ne satisface, este părăsită, iar noi ne aflăm (cel puţin psihologic), din nou pe drum.

***

Carol S. Pearson este profesor la University of Maryland și a predat psihologie la University of Colorado, Georgetown University, și la Goucher College. Este recunoscută internațional pentru studiile despre arhetipuri și aplicarea acestora în domeniul organizațional. A scris numeroase articole și cărți despre manifestarea arhetipurilor în viața cotidiană.