— E al naibii de liniște pe‑aici, rupse Garðar tăcerea lăsată de plecarea bărcii. Nu cred că am mai fost într‑un loc așa de izolat.

Se aplecă și o pupă pe Katrín pe obrazul ei sărat.

— Dar am companie bună, asta‑i clar.

Katrín îi zâmbi și‑l întrebă dacă uitase de martira lor, Líf. Se întoarse cu spatele la mare, nevrând să vadă cum barca dispare cu totul, și privi în susul plajei, către țărm. Líf era în picioare și le făcea frenetic din mână. Ka­trín ridică brațul să‑i răspundă, însă îl lăsă să‑i cadă când văzu că, în spatele prietenei lor înveșmântate în alb, ceva se mișca cu repeziciune. Era o umbră neagră ca smoala, mult mai neagră decât împrejurimile întunecate. Dispăru imediat, iar Katrín nu reuși să‑și dea seama ce fusese, însă aducea cu o persoană, cu o persoană scundă. Îl înhăță pe Garðar de braț.

  

  Vino la Gaudemus pentru a o întâlni pe romanciera islandeză!

slideuri5 

  

— Ce‑a fost aia?

— Care? zise Garðar și se uită încotro arăta ea. A, te referi la Líf?

— Nu. Am văzut ceva mișcându‑se în spatele ei.

— Serios? făcu Garðar, aruncându‑i o privire nedume­rită. Nu‑i nimic acolo. Doar o femeie în costum de ski, cu rău de mare. Ori poate‑o fi fost câinele?

Katrín încercă să pară calmă. Era foarte posibil ca ochii să‑i fi jucat feste. Însă nu pe Putti îl văzuse, era sigură. Câinele se afla în fața lui Líf și adulmeca. Poate că vântul suflase peste ceva şi‑l adusese acolo. Dar asta nu explica iuțeala cu care trecuse și dispăruse, deși era posibil să fi fost doar o pală de vânt puternic. Lăsă brațul lui Garðar și încercă să respire calm până ce străbătu pontonul. Nu spuse nimic nici după ce ajunseră la Líf. Vegetația uscată foșnea și pârâia în spatele lor, de parcă ar fi pășit cineva peste ea. Nici Garðar, și nici Líf nu păreau să bage de seamă ceva, însă Katrín nu izbuti să‑şi alunge gândul că nu erau singuri acolo, în Hesteyri.

Fragment din romanul Îmi amintesc de tine de Yrsa Sigurdardottir