Unii dintre liderii promițători pe care i-am studiat erau în mod evident simpatizați de congenerii lor, care le căutau compania încă din copilărie.
Dar mulți alții avuseseră o copilărie marcată de singurătate, de izolare sau de un comportament fățiș antisocial (dacă nu cumva chiar infracțional). Churchill își petrecea mare parte din timp singur, iar Mussolini a fost exmatriculat de două ori din școală după ce și-a înjunghiat colegii. Unii viitori lideri de domeniu, cum ar fi Freud, și-a mărturisit fascinația timpurie față de putere și strategie, pe când alții, ca Einstein, au manifestat în general o completă lipsă de interes față de lumea altor ființe umane.
Și totuși, au fost avansate câteva generalizări care par convingătoare.
Viitorii lideri și-au pierdut adeseori tatăl de la o vârstă fragedă. Conform unui studiu, peste 60 la sută din marii lideri politici britanici și-au pierdut un părinte în copilărie, cel mai adesea tatăl. Foarte posibil, copiii care cresc cu ambii părinți își iau indiciile sociale din comportamentul și atitudinile acestora, pe când cei care au fost de timpuriu privați de prezența unui părinte se prea poate să fie stimulați (sau să se simtă constrânși) să-și formuleze propriile reguli și practici, în ceea ce privește chestiunile sociale și cele morale. Bizuiala lor precoce pe propriile forțe e posibil să-i plaseze într-o poziție favorabilă pentru dirijarea comportamentului altora.
Alt tipar recurent printre viitorii lideri este un set contradictoriu de relații cu părinții. Conform istoricului James McGregor Burns, atât Gandhi, cât și Lenin și Hitler s-au bucurat de o relație pozitivă cu unul dintre părinți și au avut o relație negativă cu celălalt părinte. Stalin a fost răsfățat de mama lui, în timp ce tatăl bețiv îl bătea cu sălbăticie. Predomină deci sentimentele ambivalente, și, se deduce de aici, imboldul de a avea pe mână puterea reprezintă o încercare de a rezolva acest conflict anxiogen. Totul ne face să credem că, în cazul președintelui Bill Clinton, copilăria i-a fost dominată de tensiune parentală: nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic, nu s-a înțeles deloc cu violentul său tată vitreg și a fost din ce în ce mai des chemat să medieze între adulții din casa unde a crescut.
Fragment din:
Unii indivizi posedă trăsături care îi fac să iasă în evidență de foarte devreme. Cel puțin unii lideri charismatici, cum ar fi Charles de Gaulle și John F. Kennedy, sunt binecuvântați cu o înfățișare frapantă, care îi atrage pe ceilalți spre ei. Alții, ca Gandhi sau Hitler, par oameni obișnuiți sau chiar cam urâței. Charisma lor e posibil să-și aibă originea în personalitatea neobișnuită, în felul cum arată sau în cursul remarcabil al vieții lor de până atunci.
Oamenii de știință au sesizat în rândul liderilor o anume înclinație, încă din copilărie, spre asumarea riscurilor, și o voință de a nu precupeți niciun efort – adeseori în ciuda celorlalți, inclusiv persoane aflate în poziții de autoritate – pentru a-și atinge scopurile. Invariabil prezentă este dorința de a obține puterea – fie de dragul puterii în sine, fie ca mijloc de îndeplinire a unui scop concret. Capacitatea de asumare a riscurilor denotă o încredere că măcar câteodată reușești în ce ți-ai propus.
Apoi, liderii par să se fi deosebit izbitor, încă din copilărie, de congenerii lor de aceeași vârstă. Ei au simțit că sunt altfel, și, cel puțin în unele cazuri, că sunt capabili de realizări care le depășeau pe cele ale oamenilor normali. În cazurile în care acest sentiment al deosebirii, al caracterului special, nu a fost un atribut timpuriu, putem identifica momente în care s-a confirmat percepția individului că ar fi fost „ales”. Pentru Martin Luther, momentul s-a petrecut atunci când s-a simțit copleșit de abuzurile flagrante ale bisericii; pentru Martin Luther King Jr., atunci când a descoperit că e capabil să conducă boicotul autobuzelor din Montgomery, statul Alabama.
Teoria mea privind inteligențele multiple atrage atenția asupra unei piese lipsă din tabloul general al enigmei leadershipului, care s-ar putea să fie și foarte importantă. În mod evident, majoritatea liderilor sunt înzestrați în sfera inteligenței interumane – știu foarte multe despre cum să ajungă la alte ființe umane și să aibă efect asupra lor. Știința aceasta, însă, e în pericol să rămână prizonieră înlăuntru, dacă nu există un mod de exprimare a ei. Așa cum voi ilustra în capitolele următoare, mai toți liderii sunt elocvenți în discurs, iar mulți dintre ei și în scris.
Nu doar că au o poveste promițătoare; ei pot s-o spună în mod convingător. Un semn distinctiv al viitorului lider este un grad generos de inteligență lingvistică – altfel spus, capacitatea și înclinația de a folosi bine cuvintele. Când o asemenea inteligență lingvistică este înhămată la jugul unei considerabile inteligențe interumane, avem în față pe cineva cu stofă de comunicator eficace și, poate, un lider promițător.
Leave a Reply