De unde fascinaţia asta, te întrebi. Scena Larisa&Gogu, tango pasion, n-a povestit-o nimănui. S-a petrecut într-o noapte cînd localul era gol. Lumea se refugiase prin satele din jur de teama bombardamentelor. Programul se terminase. Gogu cu mîna-n falcă, aştepta, cu o sticlă de vin roşu în faţă. Orchestra strînsese instrumentele. Artiştii au dispărut. Scena goală luminată de un singur reflector. El, nevăzut. Şi a apărut ea, între oglinzile de acolo. A privit sala, întuneric. A înţepenit să nu foşnească o hîrtie, să nu clinchene o linguriţă, să nu tuşească. Ea a lăsat pe scîndură prosopul care îi îmbrobodea capul. Şi-a scos balonseidul, l-a lăsat să-i cadă la picioare. A rămas în costumul de scenă. S-a încordat, a ridicat braţele deasupra ciufului ei roşu-brun. A început să facă paşi, întîi rar, ezitînd, apoi ferm, sacadat. A dansat de una singură, fără sunet. Pentru ea, de bucurie, de tristeţe, melancolică, pătimaşă. Cînd era deja hipnotizat, dintr-un colţ întunecat a apărut cealaltă. Au dansat amîndouă lipite strîns. Podeaua a sunat sec în pivniţa pustie. S-au privit intens, s-au mîngîiat şi pipăit. Gogu mort în colţul lui. Nu a putut nimeni să-i scoată vreodată scena asta din cap. Deznodămîntul acelei seri magice s-a produs cînd a apărut Pedro. S-a interpus între cele două umbre, reflexii, lumini, irealitate pură. Gogu n-a mai răbdat. A sărit din colţul unde stătuse ascuns. L-a lovit cu bastonul. L-a trîntit jos şi a tăbărît pe el cu pumnii. I-a însîngerat faţa. Nebun, cu furie, ucigaş. Răsufla greu, întretăiat, în picioare, lîngă Pedro, fără cunoştinţă. Ele speriate, mute. Mulţumit, şi-a luat pălăria şi bastonul de podea. S-a întors înceeet, ca un dansator. Profesionist, cabrat&dramatic. A ieşit prin lumina murdară, împrăştiată de reflector. A trecut prin pivniţa întunecată. Dus a fost.

A doua zi, l-a invitat la ea în cameră. Povestea o ştim.

Fragment din romanul “Moartea unui dansator de tango”, de Stelian Tănase, Editura TREI, 2011