Din maşină au coborât două persoane, un civil şi o femeie. Civilul s-a apropiat şi i-a arătat o împuternicire de la Serviciul de Informaţii Militare. Soldatul ştia cu cine avea de-a face pentru că ei îl arestaseră când s-a terminat războiul. Cu indivizii ăia era mai bine să nu te pui. Dar a îndrăznit să-l întrebe pe bărbat ce căuta în zorii zilei într-o zonă puţin circulată.

Ofiţerul îmbrăcat în civil, căci asta era, a zâmbit.

— Du-te la maşină să fumezi o ţigară şi nu mai pune atâtea întrebări.

Soldatul a ridicat capul spre femeie. Avea mâinile încătuşate şi imediat a văzut cât de rău arăta. A presimţit ce era mai rău. Şi-a salutat superiorul şi s-a îndepărtat. Nu era treaba lui, s-a gândit.

O lumină foarte blândă începea să dezvăluie conturul lucrurilor, scăldând totul într-o culoare roşiatică. Ofiţerul a împins-o pe femeie pe o cărare îngustă care ducea către munte.

— Să facem o plimbare, Isabel.

Fragment din:

     

În timp ce înainta cu greu pe orbecăite, lovindu-se de pietrele de pe drum şi agăţându-se de tufişuri ca să nu-şi piardă echilibrul, Isabel a avut deodată senzaţia că, în pofida a tot, aceea avea să fie o zi bună. Şi-a amintit de fiul ei Andrés. S-a întrebat ce-o să se aleagă de el; avea încredere că Fernando va şti să aibă grijă de el. S-a oprit o clipă atingându-şi partea dreaptă şi a înălţat capul ca să privească frumoasa auroră care o ducea în infern.

— Mergi mai departe, i-a ordonat bărbatul.

Isabel şi-a mângâiat cu limba buza de sus, a inspirat cu putere, învingând durerea din coasta ruptă, şi şi-a umplut plămânii cu aerul umed care venea din pădurea de pini. În depărtare se auzea foşnetul surd al vântului printre copaci. A mai mers cu greu câţiva metri.

— Aici e bine, a spus bărbatul.

  

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=phKgl7-ZkyI]  

    

Isabel s-a oprit la marginea prăpastiei, unde între ea şi moarte nu mai era decât golul. La capătul cărării, pământul se afunda într-o râpă abruptă din care se iţeau coroanele câtorva pini ce reuşiseră în mod miraculos să crească printre stânci. Rădăcinile ieşeau din perete ca nişte gheare cu care copacii păreau că se căţărau pe creste.

— Dezbracă-te.

Isabel s-a dezbrăcat. A împăturit atent hainele într-o grămadă pe care a lăsat-o pe pământ. Corpul îi era plin de răni deschise şi de vânătăi pe care soarele abia ivit le contura în culori palide.

— În genunchi!

Ea s-a supus privind în zare.

— Nu m-aşteptam să fii tu călăul meu, a spus cu o voce pierită.

Bărbatul s-a aplecat spre ea. Fuma o ţigară fără portţigaret şi îi arunca fumul în faţă. Isabel nu îl vedea bine, un cheag de sânge îi acoperea ochiul drept iar pe cel stâng îl pierduse din cauza unei lovituri de picior. Dar auzea respiraţia liniştită a bărbatului şi simţea mirosul de piele al jachetei.

— Nu te aude nimeni. Suntem doar eu şi tu. Îţi cer pentru ultima oară: trebuie să aflu unde se ascund cei care au atentat împotriva soţului tău. Dacă n-o faci pentru tine, fă-o pentru fiul tău Andrés.

Isabel a ridicat cu dificultate capul.

— De ce mi-ai făcut asta? De ce atâta ură în schimbul iubirii?

Bărbatul a lăsat capul în jos. Lucrurile nu trebuiau să fie aşa, s-a gândit. Nu acesta era sfârşitul pe care îl sperase pentru Isabel. Îi era greu să-i susţină privirea şi abia dacă putea să îşi înăbuşe un geamăt văzând cum o masacraseră gorilele în timpul interogatoriilor. Falangiştii ăia erau nişte nelegiuiţi, nişte sadici care confundau obligaţia cu plăcerea. Până în ultimul moment sperase că numele lui Guillermo Mola avea să impună suficient respect ca să nu îndrăznească nimeni să se atingă de Isabel; dar, după atentat, Guillermo se debarasase de problemă iar ea nu s-a ajutat deloc cu tăcerea ei încăpăţânată. Guillermo Mola ordonase să fie executată. Şi el nu putea să se opună acestui ordin. Războiul acela încă nu se terminase, continua în spatele frontului iar el era doar un soldat.