— Wardle.
— Da, alo. Mă numesc Cormoran Strike și…
— Cine zici că ești?
— Cormoran Strike, așa mă numesc.
— A, da, spuse Wardle. Anstis tocmai m‑a sunat. Ești detectivul particular, nu? Anstis mi‑a zis că ești interesat să vorbim despre Lula Landry?
— Da, sunt, spuse Strike, înăbușindu‑și un alt căscat în timp ce examina panourile pictate ale tavanului; dezmăţuri bahice care deveneau, sub privirile lui, o petrecere a zânelor: Visul unei nopţi de vară, un bărbat cu cap de măgar. Dar ce‑aș vrea eu cu adevărat este dosarul.
Wardle râse.
— Amice, doar nu mi‑ai salvat viaţa!
— Am oarece informaţii de care ai putea fi interesat. Mă gândeam c‑am putea să facem un schimb.
Urmă o pauză scurtă.
— Presupun că nu vrei să facem acest schimb la telefon?
— Întocmai, spuse Strike. Ai vreun loc unde‑ţi place să bei o bere după o zi grea de muncă?
După ce‑și notă numele unui pub din apropiere de Scotland Yard și conveni că din ziua aceea într‑o săptămână (mai devreme nefiind posibil) era bine și pentru el, Strike încheie convorbirea.
Nu întotdeauna fusese așa. Cu doi ani în urmă, era în măsură să comande supunerea martorilor și a suspecţilor. Era la fel ca Wardle, un om al cărui timp avea o valoare mai mare decât a majorităţii colegilor săi și care putea să hotărască unde, când și cât de lungi urmau să fie interogatoriile. Ca și Wardle, nu avea nevoie de uniformă, pentru că prestigiul și caracterul oficial al funcţiei erau veșmintele lui permanente. Acum, era un ins șchiopătând, într‑o cămașă șifonată, folosindu‑și vechile cunoștinţe în încercarea de a face un târg cu niște poliţiști care altădată ar fi fost bucuroși să‑i răspundă la telefon.
— Bulangiule! rosti el cu glas tare, stârnind ecou în paharul de bere.
Leave a Reply