— Draga mea, va trebui să pleci la Marsilia. Voi veni şi eu, stau de prea mult timp ascuns, cu teama de a ieşi pe stradă şi când ies trebuie să mă deghizez. În curând vom obţine eliberarea din închisoare a lui Benjamin şi va trebui să‑l ajut să trăiască în clandestinitate la Paris, după care l voi trimite cum s‑o putea la Marsilia, ca să ţi se alăture. Am aranjat să îl ducă nişte căruţaşi ascuns într-un balot de paie, sper să fie liniștiți caii şi să nu o ia la goană dacă îi opresc nemţii.  

Ea nu voia să părăsească iarăşi Parisul. Ar fi putut să reziste în Paris dar n‑a făcut‑o, s‑a lăsat purtată de teroarea şi nesiguranţa generalizate. Ar fi putut să mai aştepte. Dar o chinuiau mustrările de conştiinţă; trebuia să îi uşureze situaţia lui Benjamin la sosirea acestuia, nu putea să îl dezamăgească.  

    

    

      

Tânjea să-l aibă din nou în faţa sa pe Benjamin, voia să‑l îmbrăţişeze, să îi asculte poemele, să îi fredoneze un cântec şi să se simtă în siguranță unul cu altul. Ca în atâtea dintre tablourile sale viitoare, Remedios se legase de barba soţului său, făcuse un nod din barbă în jurul gâtului ei. Şi abia de mai putea să studieze, să se cufunde în scrierile sale, să‑şi reia desenele.  

— Nu ştiu ce‑i cu mine, Esteban, n‑aş vrea să mă mişc de‑aici, de pe podeaua pe care o am acum sub picioare.  

— Glumeşti, acum mai mult ca niciodată trebuie să ne mişcăm. Óscar Domínguez te aşteaptă la Marsilia, cu Wilfredo Lam, pictorul cubanez. Apoi te va prinde din urmă soţul tău şi mai târziu și eu… sau mai devreme, încă nu am planificat bine asta.  

Nu înţelegea rostul fugii și, deși îşi petrecuse jumătate din existenţă căutând un rost în întâmplările reale şi ireale, aici nu vedea nimic realist sau suprarealist, doar ceva absurd. Nu întrezărea niciun fundament mitic, nici măcar vreun argument ştiinţific; nu o atrăgea nici profanul situaţiei şi nici măcar nu ştia dacă sacrul o va putea consola.  

    

Remedios Varo – ”Trei destine”

    

    

Mama ei îi inculcase teama de diavol; dimpotrivă, tatăl se străduise s-o facă să fie cât mai aproape de raţiune, așa încât aceasta să îi conducă paşii. Mergea direct la moarte? Asta nu o îngrijora câtuşi de puţin, mereu rămânea posibilitatea reîncarnării, de aceea era credincioasă teoriilor lui G.I. Gurdjieff şi odată cu dispariţia fizică se vedea transmutată într‑unul dintre multiplele personaje din Grădina deliciilor de Hieronymus Bosch ori în personajul solitar din Caron traversând Styxul de Joachim Patinir.  

    

Hieronymus Bosch, ”Gradina deliciilor” (detaliu)

    

— Crezi că ar fi cazul să mă psihanalizezi?  

— Nu, Remedios, nu umbla după alternative inutile.  

— Nu e un pretext, caut adevărul şi soluţia ca să aflu ce ar trebui să fac. Oricum, aici nu e nimeni care să se gândească la soluţii; nici măcar psihanalistul cel mai priceput nu ar fi interesat de ceea ce îmi trece mie prin cap acum.  

În mintea ei, în clipa aceea, prindea formă tabloul acela, Femeie plecând de la psihanalist, dar nu pe ea se vedea în pielea pacientei, ci, mai degrabă, întrezărea chipul prietenei sale Juliana González, pe care încă n‑o știa, dar îi anticipase existența cu mult înainte să o cunoască. I se întâmpla asta adesea: când întindea mâna către o persoană care îi era prezentată pentru prima oară, avea certitudinea că se mai cunoscuseră înainte. O văzuse în visuri sau într‑una dintre operele sale. O pictase înainte să ştie că se vor întâlni cândva.  

      

    

Continentul realismului magic livrează lumii, după nici o jumătate de secol, al doilea val literar, iar pe creasta lui se află scriitoarele. După ce Isabel Allende și-a adjudecat un număr imens de cititori la noi, a doua scriitoare cu șanse mari să cucerească și să-și aiba publicul propriu este Zoé Valdés.  —– Elisabeta Lăsconi, Ziarul de duminică  

     

Remedios Varo – ”Femeie plecând de la psihanalist”

  — Ies un moment. Voi face o plimbare.  

— Ai grijă, Remediosanto, să nu te întorci târziu.  

A străbătut malul Senei, de la înălţimea Turnului Nesle până la catedrala Notre‑Dame. A respirat aerul îmbibat de o uşoară burniţă. Mâinile îi tremurau și simţea o dorinţă enormă să‑şi vadă familia, să stea de vorbă cu mama ei, să îi ia mâinile într‑ale sale şi să‑şi pună capul în poală, să‑i miroasă hainele. I‑ar fi plăcut mult ca Luis şi tatăl ei să mai fi trăit ca să alerge spre ei. De fapt, a avut impresia că îi vede prin ceaţă şi că merg ţinându‑se de braţ; îi zărea ca pe două siluete elegante, cu paltoane scumpe şi pălării care le acopereau capetele, aidoma a doi cavaleri norocoşi. Norocoasa era ea, care putea să şi‑i imagineze, aşa, mergând înspre ea, agale, cu siguranță că au văzut‑o… şi atunci a întins braţele.  

— Domnişoară, aţi păţit ceva? Pot să vă ajut?  

Un glas i‑a întrerupt viziunea. Era un domn foarte chipeş, bine îmbrăcat; deşi Remedios avea ochii plini de lacrimi, a putut să‑l vadă.  

— Nu, visam doar.  

— Nu costă nimic să visezi. Mi‑ar plăcea să vă invit la o cafea.  

(Fragment din Zoé Valdés, Vânătoarea de stele)