Caietul din gară, august 1940 (VB)


Azi e sâmbătă, ultima sâmbătă din august. Trenul se leagănă în
lunecarea lui spre nord. E patru după‑amiaza și soarele bate puternic pe
partea stângă a vagonului, luminând o crustă ca de sare pe geamurile
murdare, deci un lucru e sigur: trenul se îndreaptă spre nord. Ultimele
zile sunt ca niște zdrențe într‑un sac cu resturi. Nimic din memorie nu
are sens. Totul s‑a dus, buzunare pline cu cenușă.
Lev a avut dreptate până la sfârșit. Povestea lui Jacson Mornard
e atât de infamă, încât ziarele n‑au putut să n‑o relateze. Președintele
Cárdenas a învinuit și Rusia, și Statele Unite, o alianță de puteri străine
care ne‑a dezonorat țara cu atacul său. Trei sute de mii de mexicani
au ieșit pe Paseo de la Reforma într‑o procesiune funerară, veniți pe
jos din mine și de la exploatări petroliere, de la Michoacán și Puebla.
Jumătate dintre ei au făcut drumul desculți. Un sfert s‑ar putea nici să
nu fie în stare să pronunțe numele lui Lev Davidovici Troțki. Știu doar
că a fost unul dintre generalii din Secolul Revoluției lor, cum spune
președintele. Un bărbat secerat de străini care refuză să creadă că poporul
poate învinge.
În ce zi a fost înmormântarea? Atacul a fost într‑o marți, moartea
lui, miercuri, iar restul a dispărut. Acte, cărți, haine și toate amintirile
însemnate vreodată într‑un caiet. Poliția a luat tot din casa gărzilor, a
confiscat toate obiectele ca probe. Acum singura speranță de a lămuri
ceva e să fie scris în carnețelul acesta. Începând de azi și mergând invers,
în trecut: Ultima Zi în Mexic, trenul lunecă spre nord; trenul se pune
în mișcare; trenul se umple cu călători în gara Colonia Buenavista; un
pachet cu sendvișuri și un carnețel legat cu spiră, cumpărate de la noul
Sanborns de la gara din centru, cu pesos scoși din punga de la Frida.
Deja restul e o încâlceală. În care zi a adus Frida punga cu banii și
documentele ca să i se treacă prin vamă cuferele? A fost după crimă, dar înainte de înmormântare. După interogatoriul
de la secția de poliție. Chiar și pe Natalia au interogat‑o, două
ore întregi. Pe toți ceilalți i‑au ținut cel puțin două zile. Frida era gata
să muște din ei pentru că au făcut‑o să doarmă pe un pat de campanie
în celula rece și puturoasă. Nici măcar nu era prin apropiere în
ziua crimei. Joe a dat cea mai bună declarație, el își amintește cel mai
mult, deși era pe acoperiș când a sosit Jacson, așa că nu l‑a văzut când
a intrat în curte.
Asta n‑a văzut nimeni altcineva: cum zâmbea agitat când a cerut
favoarea, o ultimă critică pentru lucrarea lui. Pardesiul purtat pe braț;
arma trebuie să fi fost sub pardesiu. Nimeni altcineva n‑a văzut privirea
tăcută aruncată de Lev peste umăr: Mai degrabă aș merge în gulag!
Expresia rugătoare. Singura sarcină a secretarului este să‑și apere comisarul
— Van așa ar fi făcut. Orice descurajare, cât de măruntă, l‑ar fi
izgonit pe Jacson Mornard: Regret, dar după cum știi, Lev este îngrozitor
de ocupat. Trebuie să termine articolul despre mobilizarea din Statele
Unite. Poate dacă lași lucrarea se uită la ea când are timp. Probabil așa
s‑ar fi întâmplat. Lev ar fi putut fi salvat.
Acum domnișoara Reed stă pe marginea patului și o ține pe Natalia
de mână, fie că e marți sau duminică, dimineață sau miezul nopții.
Joe și Reba sunt în biroul lui Lev, ambalează documentele și dosarele.
Numai în camera aceea polițiștii au lăsat totul la locul lui. Nici din clădirea
principală n‑au luat mare lucru. Dar din casa gărzilor: totul. A fost
uluitor. Întoarcerea cu mașina acasă dintr‑o celulă goală de cărămidă
de la secție, intrarea pe poartă, vederea cactușilor lui Lev la locul lor ca
și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic, a găinilor care așteptau să primească
de mâncare. Apoi casa gărzilor: ușile de la toate camerele deschise, iar
înăuntru absolut nimic, numai celule goale de cărămidă. Paturile de
fier, saltelele. Podelele măturate, curate ca în ziua mutării acolo. Măsuța
împrumutată de Lev rămăsese acolo, dar pe ea nu era nimic, nici măcar
mașina de scris. Cărțile, dispărute. Cufărul și cutiile de sub pat, dispărute.
Hainele, praful de spălat pe dinți, puținele fotografii cu mama.
Și toate caietele, toate, de la început, de pe Isla Pixol. Și cutia cu pagini
dactilografiate care ajunsese să cântărească cât un câine și devenise un
prieten la fel de credincios la sfârșitul fiecărei zile. Teancul de foi tot
mai gros și mai cert. Nu contează. Nimic din toate astea nu contează.
Frida spune că polițiștii sunt niște gândaci de bucătărie tâmpiți,
că au confiscat tot ce era scris în engleză fiindcă nu știau ce e, cretinii
n‑aveau cum să‑și dea seama că sunt doar ziare și povești. „Scandalurile strămoșilor“, în care nu se găsesc probe despre alte crime decât Identitatea
Confuză: un tânăr posedat de convingerea că e scriitor. Atât de
distras de visurile lui încât a fost un secretar neglijent, din acela care
lasă scrisori unde nu le e locul. Sau își lasă patronul la mila unui vizitator
plicticos, încă un individ venit cu rugăminți care te omoară și cu
un articol prost scris.
Joe și Reba vor strânge ce a mai rămas din Lev, gândurile lui înghesuite
pe hârtie, ca să fie trimis totul la o bibliotecă undeva, vândut pe o
sumă care să‑i permită Nataliei să fugă. Poate se va ocupa Van de vânzare,
dacă reușește cineva să dea de el. Ultima scrisoare a trimis‑o din
Baltimore; preda franceza acolo. S‑ar putea nici să nu știe de moartea lui
Lev. De neimaginat. Toate astea sunt de neimaginat, oricât și le‑au imaginat
Lev și Natalia, oricât au anticipat moartea odată cu zorii fiecărei
zile. Dar a‑ți imagina și a vedea nu înseamnă întotdeauna același lucru.
Natalia va goli sticla de somnifer zi după zi, agățată strâns de mâna
domnișoarei Reed, până e în stare să deschidă ochii, să urce pe un vapor
și să plece. Statele Unite refuză s‑o lase să se întoarcă cu Joe și Reba.
Așadar Paris, la soții Rosmer. Trebuie să plece. Lorenzo e de părere că
acum și ea e o țintă, un simbol al soțului ei, urmărită de mulți ochi.
Nu reușește să doarmă de frica GPU‑ului, lupii din visele ei.
Frida pleacă la San Francisco, unde e deja Diego. Ca de obicei, are
un plan: prietenul ei, doctorul Eloesser, o va vindeca de toate bolile, iar
Diego o va vrea înapoi. Melquiades are de gând să plece în sud, unde
are rude, Alejandro s‑ar putea să se ducă și el într‑acolo. San Francisco,
Paris, Oaxaca, cele patru vânturi — toată lumea se risipește. Scrierile
lui Lev vor fi păstrate toate laolaltă undeva, dar cum rămâne cu secretarii
care le‑au notat, cu micile lor contribuții la logica lui? Sau chiar
contribuțiile constând dintr‑un mic‑dejun gustos, stomacul satisfăcut
cu care s‑au lansat cele mai mărețe planuri, de asta cine își va mai
aminti? Băieții de la New York versus mexicanii în meciurile de fotbal
din curte, Casa Troțki nu mai e, de parcă nici n‑a existat. Proprietatea
va fi măturată și vândută unor proprietari noi, care vor dărâma cazematele,
se vor mira de grădinile de cactuși ale lui Lev și vor da găinile
altcuiva sau le vor mânca.
Cei care au locuit‑o sunt ca un buzunar cu monede care au zornăit
împreună o vreme, dar acum au fost trântite pe o tejghea pentru
a plăti un preț. Buzunarul se golește, monedele plonjează din nou în
circulațiile infinite ale banilor, separate, invizibile, imposibil de urmărit.
Pumnul acela de monede nu avea niciun înțeles special laolaltă, se pare, în afară de a plăti un preț anume. Poate ar rămâne real dacă cineva
ar fi scris totul într‑un caiet. Acum nu mai există o asemenea cronică.
Frida spune că toată lumea ar face bine să‑și scuture pantofii de
praful lui Troțki și s‑o șteargă de‑aici.
— Sóli, am un plan pentru tine, a spus ea, așezată la birouașul de
lemn din atelierul ei.
O trimisese pe Perpetua să dea fuga pe stradă cu o chemare urgentă:
vrea Frida să te vadă imediat.
— Trebuie să te mutăm de‑aici, nu ești în siguranță. Poliția ți‑a luat
tot din cameră, până și șosetele. Din cauza lucrurilor ălora pe care le‑ai
scris. Sunt sigură că sunt cu ochii pe tine.
Poliția a luat multe de la mulți, dar ea crede că cele mai periculoase
sunt cuvintele. Spune că poate Diego avea dreptate cu „nenorocitele
tale de jurnale“: carnetele confiscate l‑ar putea pune în primejdie pe
autorul lor.
Dar are un plan. Trebuie să trimită opt tablouri la Muzeul de Artă
Modernă din New York, pentru o expoziție: Douăzeci de secole de artă
mexicană. După care e planificată alta, Portrete ale secolului XX. Frida a
devenit o figură marcantă a secolului ei. S‑ar putea să fie interesată și
Galeria Levy. Are nevoie de un custode. „Sau cum dracu’ se spune în
engleză“, a zis ea; se va interesa pentru documente. Pastor de consignación,
ea așa s‑a exprimat, un „păstor căruia i se încredințează lucruri“, un
agent autorizat legal să însoțească tablourile pe tren până la New York.
— Cu pașaportul am aranjat deja. Erai pregătit să pleci cu Lev toamna
trecută, la audiere.
— Frida, poliția n‑o să aprobe emigrarea. Nu acum, când ancheta
pentru crimă e în desfășurare.
— Cine spune că emigrezi? Deja am discutat cu ei. E în regulă să pleci
din țară pentru o perioadă scurtă, câtă vreme nu ești suspect. Le‑am
zis că ești custodele meu șef.
— Ai vorbit deja cu poliția?
— Normal. Le‑am zis că trebuie să te ocupi de livrarea asta, pentru că
nu pot să am încredere în nimeni altcineva, a spus ea, bătând cu creionul
în masa de lemn.
Planul nu are nicio complicație, în mintea ei, în afară de alegerea
portretelor pentru expoziție.
— Și pe urmă?
— Niciun pe urmă. Va trebui să ai cu tine o grămadă de formulare
vamale, câte unul pentru fiecare tablou. Le prezinți la graniță și îi pui să le ștampileze pe toate. Declarații de valoare și din astea. Trebuie să ai
mare grijă să păstrezi toate bonurile de la depozitare, o să fie sub cheie.
— Sub cheie?
— Stai liniștit că nu mergi la închisoare.
I‑a crescut părul, acum e suficient de lung, deși la limită, ca să se
încoroneze din nou cu el dacă se ajută de o mulțime de panglici. Când
l‑a tăiat? Conversația din dimineața aceea a dispărut, caietul acela a
dispărut. De fiecare dată, amintirea lovește ca o piatră. În atelierul Fridei,
în fața ferestrei, exact unde stătea Van pe vremuri când i se dicta, a
pus acum un portret neterminat pe șevalet: Frida în costum bărbătesc,
tăindu‑și părul. Scrii în nenorocitele alea de jurnale, dar tablourile sunt
propria ei versiune a jurnalelor.
Azi s‑a agitat ca o tigvă plină cu semințe, a turuit și și‑a pierdut
timpul cu lucrurile de pe birou.
— În regulă, șeful hamalilor de tren o să pună personalul să ducă
lăzile într‑un loc anume din vagonul pentru bagaje, unde au o cușcă.
Te duci cu el acolo să vezi cum se face. O să le încuie în cușcă și o să‑ți
dea un bon ca să le primești înapoi. Deci în niciun caz să nu‑l pierzi.
— O cușcă?
— Nu ca alea pentru lei. Mă rog, poate ar pune și lei în ea dacă ar fi
scumpi.
Părea să încerce cu disperare să fie veselă. Lua în mână tuburi cu
vopsea, ca pe niște trabucuri mari și argintii cu etichete de hârtie cafenie
pe mijloc, apoi plimba degetul peste pensulele adunate într‑o cană.
Îi era frică. A trecut ceva timp până să devină clar că asta era problema:
frica. Nu pentru ea însăși, ci pentru prietenul ei, pe care îl aruncase
leilor de multe ori deja. De data asta vrea să fie salvat.
— Ah, deci tablourile n‑o să fie într‑o valiză mare sau așa ceva?
— Of, Doamne, stai să vezi. Se construiește câte o cutie de voiaj pentru
fiecare. A pus Diego pe cineva să se ocupe, e un tip foarte priceput.
Le înfășoară în straturi peste straturi de hârtie de ambalaj, ca pe niște
mumii, pe urmă pune fiecare tablou în două lăzi de lemn, una într‑alta.
Între ele e un spațiu umplut cu paie, ca să nu se strice în timpul transportului.
Lăzile sunt enorme. Ai încăpea și tu într‑una.