Majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi de propriul lor narcisism. Ei vor manifesta o admiraţie nemăsurată pentru părinţii lor sau pentru copiii lor şi nu vor avea nicio dificultate în a exprima aceste sentimente deoarece un astfel de comportament va fi judecat pozitiv ca pietate filială, dragoste parentală sau loialitate.
Dar dacă ar fi să exprime sentimentele lor despre propria persoană, cum ar fi că „eu sunt cea mai minunată fiinţă din lume“, „eu sunt mai bun decât oricine altcineva“, atunci ar fi consideraţi nu numai extraordinar de vanitoşi, ci poate şi că nu sunt în toate minţile. Pe de altă parte, dacă cineva realizează ceva care primeşte recunoaştere în domeniile artei, ştiinţei, sportului, afacerilor sau politicii, atitudinea sa narcisică va părea nu doar realistă şi raţională, dar va fi şi alimentată constant de admiraţia celorlalţi. În astfel de cazuri, el va putea da frâu liber narcisismului său deoarece a fost aprobat şi confirmat social.
În societatea occidentală actuală există o intreconectare particulară între narcisismul celebrităţii şi nevoile publicului. Cel din urmă îşi doreşte să intre în contact cu oameni celebri deoarece viaţa omului obişnuit este goală şi plictisitoare. Mass media trăieşte din vânzarea celebrităţii şi astfel toată lumea este mulţumită; protagonistul narcisic, publicul şi negustorii de faimă.
Un grad înalt de narcisism este întâlnit şi în rândul conducătorilor politici; acesta poate fi considerat o boală — sau zestre — profesională mai ales printre aceia care îşi datorează puterea influenţei lor asupra maselor. Dacă un lider este convins de darurile sale extraordinare şi de misiunea sa, îi va fi foarte uşor să convingă marile mase care sunt atrase de oameni care par să fie atât de siguri de ei. Dar conducătorul narcisic nu‑şi foloseşte charisma narcisică doar ca un mijloc de a obţine succesul politic; el are nevoie de succes şi de aplauze pentru propriul său echilibru mental. Ideea măreţiei şi invincibilităţii sale se bazează în mod fundamental pe grandoarea sa narcisică, nu pe realizările sale concrete ca fiinţă umană.
Şi totuşi nu se poate descurca fără umflarea narcisică, deoarece miezul său uman — convingerea, conştiinţa morală, iubirea şi credinţa — nu este suficient dezvoltat. Persoanele extrem de narcisice sunt adesea obligate să devină celebre, pentru că altfel ar putea cădea pradă depresiei sau nebuniei. Dar e nevoie de mult talent — şi circumstanţele potrivite — pentru a‑i influenţa pe alţii într‑o măsură atât de mare încât aplauzele lor să le valideze aceste visuri narcisice. Chiar şi când aceşti oameni reuşesc, ei sunt împinşi către noi succese, căci pentru ei, eşecul poartă ameninţarea prăbuşirii. Câştigul de popularitate este, ca să spun aşa, autoterapia lor împotriva depresiei şi nebuniei. În lupta pentru obiectivele lor, ei luptă de fapt pentru sănătatea lor psihică.
Fragment din Anatomia distructivităţii umane, de Erich Fromm.
Leave a Reply