Subiectul destabilizat de violenţa destructurantă a şocului traumatic se reface prin scris, care îmbracă diferite forme — corespondenţe, note, fragmente, jurnale intime, graffiti, eseuri.

Graţie modificării mecanismelor de apărare (refulare, negare, clivaj), el se retrage din câmpul experienţei dureroase şi restabileşte sentimentul continuu al existenţei.

Numeroasele scrisori ale soldaţilor o dovedesc (1). A se retrage în sine, a suspenda teroarea, a anula întâlnirea cu moartea, a regăsi prin scris viaţa de dinainte. Astfel, soldatul Armand, mobilizat în 1914, este cantonat într‑o gară. Primul său impuls este acela de a ţine un jurnal. Cum nu se întâmplă niciodată nimic, el copiază lungi pasaje din ziare, îi invocă pe Dumnezeu şi pe Mama Patrie şi priveşte cum trec trenurile. Acest tată de familie trăieşte spaima de la distanţă. Printre pagini, el strecoară informaţii din cercetare, necroloage. Departe de front, el încearcă un doliu anticipat. Scrisul său, mormânt al camarazilor morţi, anulează moartea probabilă care îl aşteaptă (2).

Fragment din:

Tratat de rezilienta asistataA scrie chiar în toiul situaţiilor extreme este un act de rezistenţă. Dispunem astfel de o serie de documente, notiţe făcute la cald, pergamente duse de vânt, care descriu alfabetele enigmatice ale universului concentraţionar. Ascunse în saltele de paie, în pereţi despărţitori, îngropate, aşa cum au fost manuscrisele Sonderkommandos la Auschwitz (3), ele stau mărturie pentru această pulsiune de a scrie cu riscul vieţii. Aceste scrieri au la bază dorinţa de a lăsa ceva în urmă suspendând, în acelaşi timp, sentinţa cu moartea. În universul concentraţionar, unde moartea este unica promisiune, pentru a scrie, chiar dacă o singură persoană ţine condeiul, este nevoie de o complicitate colectivă (4).

Scrisul determină ridicarea unui Eu ce sfidează durerea şi teroarea: „M m-a inventat, iar el m‑a inventat în obscuritate“, scrie, de asemenea, Liscano (2007), explicându‑şi intrarea în lumea condeiului pe parcursul încarcerării sale în Uruguay, unde a fost torturat: „A fost o perioadă de nebunie. Capul îmi era într‑un clocot continuu, plin de literatură, de cuvinte, planuri de cărţi“ (p. 7, p. 49). În timpul şocului, scrisul recrează un spaţiu tranziţional, o zonă a iluziei (Winnicott).

—— 

(1) Acestea constituie un fond foarte bogat, încă neexploatat în totalitate.

(2) Carnet de guerre (Caiet de război). 206 pagini. Biblioteca oraşului Paris, cotă provizorie 5434. Inedit.

(3) Sonderkommandos erau brigăzi care se ocupau de funcţionarea camerelor de gazare. Scrisul era pasibil de pedeapsa cu execuţia imediată.

(4) Cf. Les poèmes de Buchenwald (Verdet, 1995) (Poeziile de la Buchenwald) şi Une opérette à Ravensbrück (O operetă la Ravensbrück) (Tillion, 2005).