Înlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman

• “Scrisul tău de mână are o direcţie ascendentă, nu-i aşa că eşti un optimist?”
• “Ai grijă, eşti foarte stresat în ultima vreme – să ştii că te paşte un ulcer de zile mari!”
• “ Nu mă urc în avion, azi noapte am visat că se va prăbuşi, nu vreau să risc nimic.”
• ” Şeful tău e cam schizofrenic: dimineaţa pare a fi cea mai amabilă persoană, dar chiar înainte de prânz se transformă într-un tiran autentic.”
• “ Cred că m-am îndrăgostit de ea tocmai pentru că e atât de diferită de mine.”

Ne sună familiar câteva din aceste judecăţi şi observaţii? Le-am auzit la cunoscuţi, le-am văzut înscenate în filme, am citit despre ele în cărţi, le-am acceptat drept fireşti sau le-am privit cu suspiciune, cert e că ne-am lovit de ele la un moment dat. Toate sunt frânturi de psihologie populară, instrumente extrem de utile în viaţa de zi cu zi: doar ne ajută să explicăm rapid diferite fenomene (de pildă: să deducem trăsături de personalitate, bazându-ne pe aspecte grafologice) sau să facem predicţii (legate de potenţiale legături amoroase, pornind de la caracterul opus al protagoniştilor) sau chiar amândouă (ne înţelegem trecutul şi ne pregătim pentru viitor interpretându-ne visele). Problema e că multe din aceste judecăţi populare reprezintă o bază de acţiune şi înţelegere într-o lume… posibilă, cu siguranţă nu a noastră. În lumea noastră ele sunt doar mituri pe care n-ar trebui să le luăm în serios, atâta timp cât acceptăm că ştiinţa este autoritatea privilegiată în a stabili cum stau lucrurile în fapt… iar verdictele ei în ceea ce priveşte multe din judecăţile psihologiei populare sunt destul de defavorabile. Cel puţin de asta încearcă să ne convingă patru profesori de psihologie care editează prima carte cuprinzătoare şi accesibilă publicului larg menită să demoleze concepţiile deformate pe care le avem cu privire la comportamentul uman.

Cei patru autori identifică în primul rând sursele cele mai frecvente care dau naştere miturilor legate de psihologie: tendinţa oamenilor de a se baza pe intuiţie în formularea judecăţilor chiar şi când au de a face cu realităţi complexe, acceptarea unor concepţii bazându-te pe argumentul majorităţii (toată lumea ştie că…) sau al autorităţii –dubioase- (mi-a spus tanti Aurica, expertă în chiromanţie şi alţii de acelaşi rang), acceptarea necritică a informaţiilor din mass media care adesea simplifică până la deformare lucrurile, aşa zisele euristici (scurtături mentale) – un fel de gândire prin stereotipii care nu întotdeauna ne duce pe calea cea bună etc.

După identificarea surselor se trece la examinarea critică a miturilor psihologice, grupate pe teme centrale cum ar fi: capacitate cerebrală, memorie, boli psihice, conştiinţă, inteligenţă, comportament interpersonal etc. Va fi interesant să aflaţi, la o privire mai atentă (şi bine documentată)

• că oamenii nu îşi folosesc doar 10% din creier (poate doar dacă sunt în comă profundă – de reţinut şi faptul că orice zonă cerebrală nefolosită se atrofiază),
• că teoria mesajelor subliminale – folosite în publicitate şi în politică – a picat testele (puţine de altfel) la care a fost supusă (n-ar strica Bisericii Ortodoxe să revizuiască puţin condamnarea muzicii rock),
• că efectul Mozart (ideea conform căreia muzica lui Mozart îmbunătăţeşte performanţele cognitive) are şanse cel mult să cultive de timpuriu gustul estetic al bebeluşilor, fără să-i facă mai inteligenţi sau
• că visele ar putea foarte bine să fie traducerea unor activităţi cerebrale bine determinate, golite de orice semnificaţie (ce lovitură primeşte Freud!).
• A, şi ca să nu uităm de unde am plecat: opusele nu par să se atragă, schizofrenia nu înseamnă personalitate multiplă, ulcerul şi stresul nu mai formează de ceva vreme un cuplu (divortul a fost sarbatorit chiar cu un premiu Nobel).

De apreciat este maniera în care cei patru autori sunt decişi să facă psihologie cu ciocanul: sistematic si riguros, ca să nu mai rămână nici o încreţitură mitologică care să nu fi fost netezită. Autorii nu combat miturile de pe poziţii de autoritare (pur şi simplu pentru că sunt oameni de ştiinţă), pretinzând încredere oarbă din partea cititorului, ci fac o demontare prin apel la argumente şi documentaţie relevantă (bibliografia care susţine volumul e întinsă pe vreo 70 de pagini): cititorii sunt invitaţi să înţeleagă sursa mitului (interesant este adesea că multe mituri originează în experimente ştiinţifice al căror rezultat a fost exagerat sau depăşit) şi rezistenţa sa în raport cu dovezile ştiinţifice (unele mituri sunt pur şi simplu infirmate, altele nu  primesc confirmare ştiinţifică, dar nu sunt infirmate concludent – ar fi fost important ca autorii să sublinieze această diferenţă totuşi).

Volumul celor patru psihologi tratează doar 50 de mituri ale psihologiei. Cu siguranţă că ele sunt mult mai numeroase (iar unii fac averi pe seama neştiinţei). De aceea, dincolo de contribuţia punctuală a dărâmării acestor 50 de mituri, autorii propun cititorilor instrumente de gândire critică (a face diferenţa dintre cauzalitate şi corelaţie, conştientizarea argumentele falacioase ad populum, ad auctoritas, post hoc ergo propter hoc) pentru a întregi finalitatea pedagogică a demersului lor. Evident asta înseamnă că toţi elevii care au citit cartea, adică au înţeles lecţia vor deveni la rândul lor profesori pentru apropiaţi.

Sursa: blogul Libris – recenzie realizata de Sever Gulea