Virginia Lupulescu: Bun venit tuturor la a doua ediție a târgului de carte elefantFest. Astăzi ne întâlnim cu M. J. Arlidge, scriitorul nostru îndrăgit. Ar fi trebuit să vină în România pentru o lansare de carte, dar din cauza pandemiei întâlnirea noastră a fost anulată. Însă, domnule Arlidge, vă așteptăm cât de curând posibil. Prima mea întrebare este următoarea: ați visat vreodată să vedeți Ghici cine moare primul, romanul dvs. crime de debut, ajungând pe primele poziții ale listelor cu bestselleruri și fiind tradus în, nu știu, poate 25 de țări, atât de curând după lansare?
M. J. Arlidge: Nu, a fost o surpriză mare și plăcută. Cred că atunci când scrii o carte, o scrii pe prima, în mod normal, în secret. O scrii și speri că o s-o publice cineva în țara ta, iar asta e întotdeauna foarte palpitant. Dar îmi aduc aminte, imediat după, că a început s-o cumpere lumea în Germania, Franța, România. A fost o mare surpriză pentru mine că erau interesate și alte țări. Și da, a fost una dintre chestiile acelea — cred că am scris cartea când mă apropiam de aniversarea a 40 de ani, așa că pentru mine criza vârstei mijlocii a fost scrierea romanului ăstuia. Și a fost o surpriză uluitoare când a avut un asemenea succes; știți, de fapt chiar mi-a schimbat viața, așa că mă bucur foarte mult că l-am scris.

V.L.: Îmi place extraordinar de tare Helen Grace; este un personaj cu adevărat uimitor. Este o profesionistă remarcabilă, are un trecut foarte întunecat și se luptă cu atâtea… În sufletul ei, este torturată. Cum ați creat acest personaj?
M.J.A.: Sincer, prefer să scriu despre personaje feminine; mi se par mai interesante și mai complexe decât bărbații. Așa că știam că vreau o femeie ofițer de poliție. Și apoi încercam probabil să evit alte stereotipuri de polițiști cu dependențe de alcool sau căsnicii nefericite și voiam să creez o femeie care nu bea. Ea este întotdeauna fără partener de viață și foarte izolată. Și atunci m-am gândit — când cream personajul, am citit Bărbați care urăsc femeile, din trilogia Millennium, cu personajul Lisbeth Salander. Există niște nuanțe de Lisbeth la Helen, pentru că a fost una dintre puținele cărți pe care le-am citit (cărți polițiste), unde mi s-a părut că eroina era aproape mai interesantă decât criminalii. Adesea, cum e cazul lui Hannibal Lecter, te apropii de băieții răi, nu? Însă Lisbeth… Am zis wow, e foarte interesantă și greu de definit și complexă și am zis că vreau să încerc s-o fac pe Helen la fel de captivantă ca ea. Cam de-aici a venit și, în privința întunecimii și a hobby-urilor neobișnuite, vreau să mă asigur că are posibilitate de a-și elibera emoțiile negative și m-am gândit că ar fi interesant dacă ar face-o cu cineva pe care-l plătește — tipul ăsta, Jay. M-am gândit că e destul de interesant dacă are o relație emoțională apropiată cu cineva pe care-l plătește ca să fie cu ea, neobișnuit. Deci eu cred că e un dezastru agreabil.

V.L.: Toată lumea o place.
M.J.A.: E bine așa.

V.L.: Când ați scris Ghici cine moare primul ați anticipat o serie întreagă sau un singur roman?
M.J.A.: Jobul meu principal e în televiziune, unde fac scenarii dramatice; și când faci așa ceva gândești în serii ample, în America, 24 de episoade, sau în Marea Britanie, șase, opt, zece, câte or fi. Deci ai tendința să gândești în numere mari, așa că atunci când am discutat cu Penguin, care a publicat Ghici cine moare primul, le-am dat ideea pentru primele șapte romane din seria Helen Grace. Am zis că vreau să fie o serie lungă și uite ce se întâmplă în al doilea volum… sigur, am mai schimbat lucrurile pe parcurs, dar le-am arătat măcar că aveam ideile și ambiția ca seria să fie una pe termen lung. Acum, lumea întreabă de multe ori câte o să scriu, iar eu cred că Helen este puternică și hotărâtă, poate să continue și cred că trebuie să avem cel puțin 20 de volume, de ce nu?

V.L.: Ar fi foarte frumos. Să vorbim despre fiecare dintre volumele seriei Helen Grace din punct de vedere al inspirației și intrigii. Care a fost momentul în care ați știut care e intriga pentru primul volum, al doilea și așa mai departe.
M.J.A.: O întrebare complicată. Inspirația vine întotdeauna din diverse locuri. Ideea pentru Ghici cine moare primul mi-a venit când erau foarte populare emisiunile de tipul Big Brother și toate show-urile acelea de talente, unde trebuie să elimini oameni dintr-o casă și să spui dacă pui mai mare preț pe unul sau pe altul. Era o cultură plină de așa-zise judecăți, unde cântăreai cât de valid era cineva. Așa că, într-un fel, ideea era să folosesc asta, dar s-o duc la un nivel mai sus — deci este o chestiune de viață și de moarte, decizia cine trăiește și cine moare. Îmi place această alegere morală, când încerci să afli dacă viața unei femei valorează mai mult decât a unui bărbat sau invers; ori dacă, în cazul în care cineva are copii, viața lui valorează mai mult decât a cuiva care n-are. Îmi place foarte tare moralitatea acestei întrebări. Deci asta a fost cu prima. A doua, Ghici ce-i în cutie, am vrut să fie ceva invers decât Jack Spintecătorul, pentru că prostituatele sunt întotdeauna victime și în viața reală, și în ficțiune. Totdeauna e ucisă câte una. Așa că m-am gândit că ar fi distractiv să răstorn situația.
Continuăm cu a treia carte, care-mi place. Casa păpușilor a fost drăguță, pentru că ideea mi-a venit când eram în vacanță cu copiii și mai eram cu încă o familie. Copiii noștri voiau să doarmă întotdeauna împreună, dar știam că unul dintre ei o să-i trezească pe ceilalți peste noapte. Așa că mă strecuram și o luam pe fiica mea și o duceam la ea în dormitor, ca să poată dormi bine. Și, în timp ce o duceam în brațe, mi-am dat seama că în fiecare seară adormea într-un pat și se trezea în cu totul altul. Și nu spunea nimic niciodată. E ciudat, nu? Și m-am gândit, cum ar fi dacă ar fi vorba despre o femeie adultă, care se duce la culcare undeva și se trezește în altă parte — cât de deconcertant și înspăimântător ar fi. Asta a fost categoric inspirată de copiii mei.
Dar, știți, toate vin din locuri foarte diferite. Cele mai multe dintre primele zece — tocmai scriu la a zecea carte — aș spune că doar una dintre cele zece se bazează pe o știre sau ceva care s-a întâmplat în realitate. În majoritatea cazurilor, îmi vine câte o idee și zic “Ah, chiar pare neplăcut, aș putea face ceva din asta”. Poate să fie de la televizor sau dintr-un film… apare ceva brusc la supermarket și zic “Ah, aș putea scoate ceva de-aici”.

V.L.: În De-a v-ați ascunselea, aceasta e ultima pe care am tradus-o, Love Me Not este în pregătire și va apărea în noiembrie. Dar în De-a v-ați ascunselea — ați dus-o pe Helen Grace la închisoare. Este vulnerabilă, foarte singură și foarte speriată de lucrurile care i se întâmplă. Cum v-ați documentat pentru volumul acesta? Pentru că eu cred că este foarte greu să descrii o închisoare, iar dvs. ați făcut-o foarte bine. Atmosfera este foarte intensă.
M.J.A.: Mulțumesc. Trebuie să spun că, dintre toate cărțile, asta este probabil favorita mea. Pentru că dintotdeauna mi-a plăcut ideea să fii blocat într-o închisoare cu un criminal în serie. E o idee foarte neplăcută, te gândești “Ah, aș fi așa de îngrozit”. Dar se bazează pe o închisoare reală, penitenciarul Holloway, care acum e închis. Când scriam cartea, era în ultimul an și se cam năruia. S-au făcut foarte multe documentare și m-am uitat la o parte dintre ele și așa mai departe. Chestia cu internetul este că poți face multă documentare de calitate — sigur, există și o mulțime de aiureli, dar există și o grămadă de material de cercetare bun, pentru că trăim într-un fel de cultură a mărturiei, unde oamenii vor să-și împărtășească sentimentele și experiențele. Sunt o mulțime de lucruri interesante despre închisori. Trebuie să spun că scrierea acestei cărți a fost probabil cea mai interesantă experiență pe care am avut-o. Pentru că m-am gândit că o să fie oarecum gotică și cu sânge pe pereți, oameni care aleargă și se agită. Și are și un pic din asta. Dar când citeam despre femeile aflate în închisoare și ce înseamnă asta, am început să-mi dau seama că e foarte diferit pentru un bărbat care intră la închisoare. Pentru că femeile sunt în mod normal principalul sprijin pentru copii, așa că dacă trimiți la închisoare o femeie, în mod special o mamă, atunci în mod evident asta o afectează pe ea, dar și pe copii. Deci ai o problemă imensă, o moștenire imensă. Iar majoritatea infractoarelor nu sunt violente, deci trebuie să te întrebi dacă e eficient să le închizi, când efectul asupra familiei e atât de mare. Astfel încât tot romanul s-a schimbat în mintea mea când am început să mă gândesc la familie și la efectele detenției, ce urmări psihologice și emoționale are. Tot procesul mi s-a părut de-a dreptul fascinant și m-a făcut să mă gândesc că este o problemă aici — nu știu cum este în România, dar în Marea Britanie încă închidem prea mulți oameni care nu sunt o amenințare pentru nimeni altcineva și asta provoacă probleme uriașe ulterior. Trebuie să spun că a fost cartea Helen Grace pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere și care m-a entuziasmat cel mai mult și probabil că e încă favorita mea.

V.L.: În România trebuie să mai construim închisori sau să modificăm sistemul, pentru că sunt supraaglomerate.
M.J.A.: Da, exact.

V.L.: Avem puține închisori pentru femei, așa că sunt foarte înghesuite.
M.J.A.: Da, este exact același lucru și aici. Încearcă să construiască unele noi, dar pare să nu fie niciodată suficient. Însă a fost foarte interesant și am aflat o mulțime de lucruri în timp ce scriam cartea. Deci îmi fac propria educație pe măsură ce scriu, ceea ce e minunat.

V.L.: În toate romanele din serie am văzut, dincolo de intriga polițistă, și ceva despre societate, despre femeile din poliție, femeile ca polițiste profesioniste. În De-a v-ați ascunselea avem mediul penitenciar, gardienii și micul lor univers, care este foarte dur. V-ați gândit să faceți din seria Helen Grace un fel de serie care abordează și probleme sociale?
M.J.A.: Nu e chiar ideea principală; adică eu cred că sunt cărți comerciale — principalul lor obiectiv este să ofere divertisment și e interesant că, pe parcursul pandemiei, vânzările de cărți crime au crescut mai degrabă decât să scadă; deși conțin o grămadă de moarte și boli, oamenilor tot le place fiorul unui thriller bun. Dar cred că ceea ce s-ar putea să fie ușor diferit în cazul cărților mele este că sunt destul de mult dominate de personaje feminine, cu Helen, Charlie, adesea și criminalii sunt tot femei. Și cred că, inevitabil, acest lucru aduce cu sine și niște aspecte sociale, pentru că femeile sunt, în general, încă discriminate și au o viață mult mai grea decât bărbații. Cred că, într-un fel, nu poți să ignori aceste lucruri, trebuie să le descrii, mai ales în cazul femeilor din închisoare. De exemplu, închisorile pentru femei sunt considerate mai dure decât cele pentru bărbați, pentru că eu cred că stereotipul presupune că bărbații sunt răi, femeile sunt bune, deci dacă ești femeie în închisoare, atunci ești adesea judecată mai dur decât un bărbat. Și cred că ăsta e cazul lui Helen, pentru că ea e femeie într-un domeniul destul de dominat de bărbați, așa că se confruntă cu probleme, prejudecăți și altele. Într-un fel, este trist că așa e viața, dar e benefic pentru roman, deoarece îi face protagonistei viața și mai grea. Îmi aduc aminte, când mă uitam la o ecranizare a romanelor Wallander cu Kenneth Branagh și lui Wallander i se tot întâmplau lucruri îngrozitoare. Cam asta e menirea autorului, să arunce cu cât mai multe pietre în eroul sau eroina sa și să vadă cum rezistă, dacă reușește să treacă peste toate; într-un fel, de-asta este bine că am pus-o pe Helen într-un mediu încă dominat de bărbați, pentru că-i face viața și mai grea.

V.L.: Ați făcut o treabă foarte bună cu Helen Grace, pentru că are o viață foarte grea.
M.J.A.: Da, nu-i așa? Categoric.

V.L.: Toate cărțile dvs. au o atmosferă foarte cinematografică. Adică, atunci când citești, în minte ți se derulează și filmul. Este din cauză că sunteți și scenarist și poate scriitura dvs. are această marcă personală?
M.J.A.: Da, așa cred. Pentru că sunt atât de multe moduri diferite să scrii un roman și nu poți să scrii la persoana întâi, iar romanele acelea se referă mai mult la viața interioară a personajului. Am încercat să scriu așa Ghici cine moare primul și m-am plictisit atât de tare, că am schimbat și am zis că îl scriu la persoana a treia. Atunci chiar a funcționat, puteam să schimb punctul de vedere, de la Helen să mă duc la ucigaș, la Charlie, să mă duc la cine o mai fi. Iar asta a însemnat că puteam să scriu ca un scenariu, unde ai scene destul de scurte sau capitole destul de scurte și sărind de colo-colo creezi ritmul energic. Pentru că scriu și scenarii de televiziune — încă mai învăț arta asta —, când lucrezi la un scenariu de film sau TV, principalul este să scrii în imagini. Într-un fel, n-ai dialog dacă reușești, pentru că imaginile spun toată povestea. Încerci să gândești vizual, dacă poți. Ajută și faptul că scriu cumva action, adică Helen e pe motocicletă și e urmărită – iar asta dă un fel de senzație de film – mai degrabă decât să stea într-o încăpere și să se gândească la propriile mișcări. Helen e un personaj foarte activ, tot timpul e lovită și motocicleta ei e accidentată. Se întâmplă tot felul de lucruri de genul acesta. Încerc să introduc întotdeauna elementul ăsta, pentru că eu cred că oamenilor le place adrenalina. Aș vrea ca romanele să fie mari thrillere cu adrenalină, asta mi-am propus.

V.L.: Aș vrea să văd un serial TV cu Helen Grace. E vreo șansă?
M.J.A.: Da, ne ocupăm de asta. Cred că toate lucrurile vin la vremea lor, dar e vorba de sincronizare. Și pentru moment e complicat, pentru că sunt multe în dezvoltare, dar nu se filmează nimic acum, din cauza pandemiei, însă mă străduiesc, fiindcă știu că… e multă competiție în Marea Britanie, pentru că sunt multe seriale polițiste. Știu că, în special în Europa, în România, în Franța, Germania, mai ales în Olanda, lumea ar aprecia un serial Helen Grace. Așa că mă ocup de asta.

V.L.: O veste bună. În afara seriei, care nu se apropie nici pe departe de final, ați scris un roman de sine stătător — A Gift for Dying. De ce? Cum ați abordat acest nou proiect?
M.J.A.: Cred că scrisesem vreo șapte sau opt cărți Helen Grace până atunci și m-am gândit că ar fi frumos să încerc și altceva, doar ca o provocare, ca să văd dacă… dar și ca să o pauză. Este tot un thriller cu un ucigaș în serie, însă are un ușor element supranatural și m-am gândit că ar fi interesant, pentru că supranaturalul este foarte diferit. Trebuie să scrii cumva altfel. Și l-am plasat cu totul în America, am scris personaje pur americane, am vrut să văd dacă pot; a fost o provocare destul de mare. Cred că totul e o provocare, nu-i așa?, când ești un bărbat care scrie despre un personaj feminin sau când ești o persoană care respectă legea și scrii despre un ucigaș în serie; trebuie să ai imaginație. Eu am vrut să scriu despre Kassie, care e o polonezo-americană în vârstă de 15 ani și poate prevedea moartea oamenilor. Repet, asta chiar este un salt de imaginație, deci a fost o provocare de-a dreptul plăcută. Dar a fost grozav, se petrece în Chicago și am fost acolo, am stat vreo 10 zile și m-am documentat. Am străbătut toate străzile întunecoase din Chicago, cele pe care turiștii nu ajung să le vadă. De fapt, a fost una dintre cele mai bune perioade din viața mea, pentru că Chicago este un oraș de-a dreptul fascinant; totul pare mult mai grandios și palpitant. Dacă ești european, pentru că nu ești obișnuit cu așa de multe bande… rata criminalității e imensă; e un oraș nebun, însă și foarte impresionant. Și mi-a plăcut foarte mult… Din punct de vedere al ideii în sine, când discutam cu Penguin să scriu un roman de sine stătător, am zis că vreau și vreau s-o fac de vreo 20 ani, de când am ideea asta, cu cineva care-ți poate spune când și cum o să mori. Doar pentru că se referă la o întrebare evidentă – dacă cineva poate face așa ceva, l-ai întreba? Ai vrea să știi sau ai spune doar nu, nu vreau să știu; ce-o fi, o fi. Mi-a plăcut dintotdeauna ideea asta, pentru că e o dilemă neplăcută și complicată; pentru că majoritatea oamenilor spun “nu vreau să știu”, dar tot este destul de tentant să afli, în caz că nu mai ai decât vreo lună de trăit — atunci ți-ai arunca toți banii pe petreceri… E o idee veche, pe care am tot vrut s-o scriu de mult timp. Unul dintre privilegiile pe care le am în meseria asta este că tot învăț. A fost foarte-foarte palpitant.

V.L.: Cred că eu aș vrea să știu…
M.J.A.: Foarte bine, bine, bine.

V.L.: Ce citiți în perioada asta? Pandemia v-a modificat obiceiurile de lectură?
M.J.A.: Da, un pic. Copiii sunt copii; am doi copii — 13 și 10 ani — și n-au fost la școală din martie până în septembrie, așa că a fost o perioadă foarte lungă. Și soția mea și cu mine i-am mai ajutat la lecții, deci a fost OK, dar aproape claustrofobic. Așa am simțit cumva că, pentru sănătatea mea mentală, voiam să încerc, seara, pe la 6-7, să iau o pauză de jumătate de oră și să citesc. Am o cămăruță la ultimul etaj, mă strecuram acolo și citeam; mi s-a părut că e bine pentru sănătatea mentală. Acum am gusturi destul de variate; evident, foarte mult crime, dar îmi plac și cărțile de istorie; am încercat și aproape am terminat Crimă și pedeapsă de Dostoievski, am zis să mă apuc de clasici, ceea ce e drăguț. Iar acum tocmai încep o biografie politică — scrisă de cineva care a fost foarte apropiat de David Cameron, când era prim-ministru, și a scris o carte în care spune toate secretele murdare. E un fel de festival de bârfe, dar trebuie să spun că e foarte distractivă și uneori e chiar amuzant să fii un pic vulgar.
Așa că am gusturi destul de variate și e interesant, pentru că mi se pare că femeile citesc în general mai mult decât bărbații și mai mult ficțiune; bărbații tind să citească mai mult texte faptice, cum ar fi cărți de istorie sau biografii ale unor sportivi sau cine știe ce. Eu sunt cumva mai feminin, într-un fel, pentru că am gusturi destul de variate. Și desigur îmi place ficțiunea și sunt fericit… aș citi toată ziua, dacă aș putea, dar, din păcate, trebuie să scriu și eu niște cărți.

V.L.: V-ați gândit să scrieți pentru un public mai tânăr? Nu știu, young adult, ficțiune pentru copii?
M.J.A.: Da, categoric. Și cred că asta urmează să fac. Fie că o să fie ceva gen Harry Potter, fie că o să fie pentru cei mai mari, poate young adult, cred că sunt lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac pentru că, într-un fel, cărțile pentru copii sunt mai imaginative. Poți fi mai nebun, dacă te gândești “sunt într-o carte Harry Potter sau o carte a lui Roald Dahl”. Unele dintre cele mai extreme cărți ale lui Roald Dahl sunt sunt destul de suprarealiste într-un fel. Sunt cărțile care-mi plăceau în copilărie, cărțile lui Roald Dahl — James și piersica uriașă sau Domnul Fox, vulpoi fantastic. Ar fi foarte amuzant să scrii așa ceva, unde realitatea nu e atât de importantă și e vorba despre magia ideii. Au și tendința să fie mult mai scurte, ceea ce e bine. Nu durează așa de mult să scrii ca la un roman pentru adulți, iar asta ar fi util.

V.L.: Mulțumesc foarte mult, a fost un interviu minunat. Vă așteptăm în România.
M.J.A.: Imediat ce va fi ridicată carantina.

V.L.: Rezervați-vă un loc în agendă.
M.J.A.: Așa voi face. Mi-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă.