Magdalena Mărculescu: În martie 2020, chiar înainte de a intra în această nouă etapă a vieții noastre care se numește pandemie, Editura Trei a publicat Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, un roman de real succes. Ne aflăm deja la al treilea tiraj. Sunt încântată ca s-a bucurat încă de la început de succes în rândul publicului român. Trebuie să vă mărturisesc că am avut încă de la momentul publicării intenția să invităm autorul acestei cărți, dar iată că abia acum ne putem îndeplini această dorință. Îl salut pe Serge Marquis, autorul romanului Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat.

Serge Marquis: Vă salut și eu și vă mulțumesc că mă primiți pentru această discuție, este o mare bucurie.

M.M.: Ne-a plăcut tare mult cartea. Eu, una, m-am îndrăgostit instantaneu de ea. Cartea a avut un traseu luminos deoarece toată lumea a apreciat coperta, titlul foarte atractiv și conținutul ei. Să vorbim mai întâi despre dumneavoastră, Serge Marquis. Specialist în sănătatea mintală, ați susținut sute de conferințe în întreaga lume. În cercetările dvs., v-ați aplecat îndeosebi asupra chestiunii stresului și a episoadelor personale. Cu siguranță, în calitate de medic aveți o anumită practică. Ați scris deja trei cărți. Știu că săptămâna aceasta vi se lansează un nou titlu, EU: Cunoaște-te pe tine însuți, despre cum se face așa ceva. Iată că reușiți să dați lucrărilor dvs. titluri extrem de puternice. Ce loc ocupă literatura în viața dvs.?

S.M.: Un loc foarte important. Aveam 11 ani, eram abia un omuleț când îmi propusesem să-mi dedic viața literaturii. Pe la 12-13 ani scriam deja poezii. Visam să devin scriitor. Am crescut într-o familie foarte bună și iubitoare, dar cu posibilități modeste. Am fost cel mai mare din cei 5 frați. Încă sunt. Tata îmi spunea că nu-i o idee bună să fiu scriitor – el însuși trudea mult ca să-și câștige pâinea. De fapt, multă lume spune că nu poți să-ți faci un rost în viață scriind cărți. „Găsește altceva și poți scrie de plăcere.” Iar eu eram foarte obedient. Am ales să studiez medicina și-mi imaginam că, studiind medicina, voi trăi niște experiențe intense, pe care le voi putea transpune într-o carte. Când faci medicină, te afli în serviciul oamenilor, cunoști suferința umană, ajuți femeile să aducă copii pe lume, alini oameni care stau să moară etc. Toate acestea sunt experiențe foarte intense, care mă gândeam că pot fi redate într-o zi și în cărți. Nu am încetat niciodată să scriu. În timpul studiilor medicale, scriam zilnic, ulterior am practicat medicina și am căutat să mă orientez către medicina muncii. Am cunoscut oameni în tot felul de companii. Am început să mă interesez în scurt timp de sănătatea psihică la locul de muncă, de subiectul stresului, epuizării, al persoanelor care-și pierd pasiunea (de ce le dispare flacăra interioară?). Am început să tratez oameni care sufereau de stres, de epuizare și, desigur, am încercat să înțeleg de ce. Așa am ajuns să scriu cărți. Scriam deja, dar nu mă gândisem să scriu chiar o carte pe acea temă. Am tratat pacienți care m-au rugat să scriu o carte. Mi-au spus: „Ne recomandați lecturi? De ce nu scrieți dvs. o carte din care să înțelegem prin ce trecem?” M-am apucat de scris prima carte, care a răspuns la anumite nevoi existente și care a avut căutare, aici, în Canada, apoi și în Franța și în alte țări francofone, după care a început să fie tradusă. Așa că am continuat. Voi scrie toată viața mea pentru că este o modalitate de a mă cunoaște mai bine, de a ști cum se petrec lucrurile în capul meu, în primul rând, cum ne facem rău singuri, cum trăim bucuria. Când scrii, observi ce se întâmplă în interiorul tău. Cum suntem toți oameni, învățăm să-i cunoaștem și pe ceilalți pentru că învățăm să observăm ce se petrece în interiorul celorlalți, odată ce știm la noi. Asta ne ajută să stabilim relații, să construim punți de legătură împreună cu oamenii din jurul nostru. Așadar, voi scrie toată viața, nu mă voi opri nicicând.

M.M.: Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat este o carte despre ego. Cartea începe cu povestea lui Maryse du Bonheur, care este neuropediatru specializat în tratarea cancerului la copii. Este o personalitate de succes, se bucură de respectul și de recunoașterea tuturor, este chiar intimidantă prin perfecționismul și intransigența profesională de care dă dovadă. La urma-urmei, cu moartea nu-i de glumit, nu-i așa? Or ea se joacă permanent între viață și moarte. În plus, este mamă singură. Are un copil extraordinar, pe nume Charlot, care îi contrazice toate certitudinile, răstoarnă întreg universul în care crede ea pentru că pune întrebări foarte, foarte simple. Întrebarea este de ce sunt atât de simple? La un moment dat, la școală aude o dispută între doi profesori; unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Ai un ego umflat”. Aceasta este o carte despre ego. Dar ce este ego-ul? Pun și eu întrebarea lui Charlot.

S.M.: Este o întrebare atât de importantă în vremurile noastre! Vă voi răspunde cât mai simplu, dar aș vrea să vă spun că eu cred că toți oamenii ar trebui să-și pună această întrebare. De aceea mi s-a părut important să fie adresată de un copil către mama lui, care nu-și punea această întrebare. Și pentru că nu-și punea această întrebare, ea se priva de o relație foarte importantă cu pacienții ei, care erau, toți, copii. Era neuropediatru, deci trata copii. Iar cum nu știa ce ego are, ea nu-și tempera ego-ul, nu se gândea la așa ceva decât în legătură cu copiii pe care îi tratează. La începutul cărții, unul dintre micii pacienți chiar îi spune: „Unde sunteți, doamnă doctor du Bonheur?” Copilul îi dă de înțeles cum simte că ea nu este alături de el. Ego-ul reprezintă imagini pe care le concepem chiar noi despre noi înșine de-a lungul vieții. Nu încetăm defel să facem asta. Înlăuntrul nostru se derulează un proces numit procesul de identificare, adică ne identificăm cu tot felul de lucruri. De exemplu, ne identificăm cu obiectele pe care le deținem, cu hainele pe care le purtăm. Este foarte important: dacă eu mă identific cu hainele pe care le port, iar cineva emite un comentariu nefavorabil despre acea îmbrăcăminte, creierul meu va reacționa ca și cum s-ar fi spus ceva despre ființa mea, pe când, în realitate, comentariu fusese despre hainele mele. Ne identificăm cu ceea ce facem.
Vă voi da un exemplu foarte simplu. Tata a murit de aproape 3 ani. Când avea 56 de ani, a fost convocat, împreună cu mai mulți oameni în vârstă de peste 50 de ani de la locul lui de muncă într-o miercuri, la ora 16 (n-o să uit niciodată). Li s-a spus: „plecați în două zile”. Toți angajații de peste 50 de ani trebuiau să părăsească întreprinderea după 2 zile. Li s-au dat un creion și salariul pe un an. Tata n-a fost bolnav în viața lui! Trei luni mai târziu, însă, în timpul unei reuniuni de familie, m-am întors spre el și tremura, transpira din plin, era alb ca varul și mi-a spus că nu-i e bine. I-am luat pulsul, avea un ritm cardiac foarte neregulat. L-am dus la Urgențe, a primit îngrijiri, dar n-o să uit niciodată acea imagine: era așezat pe o targă, purta un halat alb de spital. Mi-a luat mâna într-a lui și mi-a spus: „Știi, am devenit un deșeu social.” Tata se identificase cu munca lui. Devenise însăși munca lui. Și cum rămăsese fără munca lui, în mintea lui nu mai era nimic. Ego-ul este rezultatul tuturor lucrurilor cu care ne identificăm. Evident, ne concepem niște imagini în minte. Vrem mereu să primim atenție – asta caută în permanență Maryse du Bonheur. Caută mereu să fie cea mai bună, excepțională, unică, extraordinară, dar trece pe lângă ceea ce este ea cu adevărat. Asta urmează s-o învețe Charlot. Fiul ei Charlot o ajută să descopere cine e ea cu adevărat. Ea nu este ca în imaginile pe care le are despre ea. O imagine e mereu amenințată. Se simte mereu amenințată pentru că poate fi criticată. Imaginile pe care le avem despre noi înșine pot fi mereu puse sub semnul întrebării, la fel ceea ce facem. Un artist, spre exemplu, care produce o operă. O critică negativă negativă despre operă poate fi percepută ca o critică a sa ca om. Așadar, o imagine se simte amenințată permanent. Atunci, ce suntem noi cu adevărat? Nu suntem ego-ul nostru. Exact asta o ajută Charlot pe Maryse să descopere: că ea este, în realitate, ceea ce nu îmbătrânește niciodată în ea. Această frază îi aparține unei femei numite Marie de Eliezel, psiholog francez care a lucrat mult cu oameni aflați pe moarte din secțiile de îngrijiri paliative. Am auzit-o spunând la o conferință: „Trebuie să identificăm ce anume nu îmbătrânește niciodată din noi”. Asta o ajută Charlot pe mama lui să descopere.

M.M.: Există mereu o diferență între ce este în capul nostru, între imaginea pe care ne-o construim despre noi înșine și ce suntem în realitate. Atunci cum pot să fac diferența dintre ego-ul meu și eu însumi?

S.M.: Este o muncă de observație. Este ceva foarte important. Este și ceea procesul prin care o face Charlot să treacă pe mama sa, spunându-i: „Mamă, revino aici”. Fraza aceasta revine de mai multe ori spre finalul cărții. „Mamă, revino aici, revino în prezent. Privește-mă când îți vorbesc, mamă. Ascultă-mă când vorbesc cu tine. Fii prezentă.” Această capacitate de a fi prezent se află în centrul a ceea ce nu îmbătrânește niciodată în noi. Oamenii aflați la sfârșitul vieții vor crea o mulțime de imagini pe care și le-au construit despre ei înșiși: „Eu sunt un mare sportiv”, „Eu sunt primul-ministru” – o tolbă întreagă de imagini. La sfârșitul vieții, nu chiar toți, dar majoritatea oamenilor par să fie în întregime prezenți față de cei din jur, atunci ei nu mai încearcă să apere, să protejeze o imagine. O opinie, o idee, o credință – toate sunt acolo. Asta încearcă Charlot să o facă să descopere. Ne putem antrena toată viața să scoatem la iveală imaginile pe care vrem să le protejăm sau pe care vrem să le umflăm (și atunci avem un ego umflat). Toată viața putem descoperi că atenția noastră se află în acele imagini: „Ce-o să spună lumea despre mine? Ce-o să creadă despre mine?”, pentru a ne readuce atenția în prezent, asupra a ceva foarte concret. De exemplu, într-o conversație, într-un dialog ne putem îndepărta complet: „Dar ce-o să spună despre mine?” și apoi punem reveni la interlocutorul nostru. Dintr-odată, îl privim și îl auzim, îl simțim pe celălalt. Asta înseamnă să fii prezent. Toată viața noastră, aproape în fiecare clipă, în fiecare zi trebuie să observăm unde se află atenția noastră și s-o aducem în prezent. Este important, pentru că această capacitate se află în centrul tuturor lucrurilor importante în viață.

M.M.: La o primă abordare, este o carte despre ego. Acum pot completa, afirmând că este în egală măsură, dacă nu chiar mai mult, o carte despre prezență. Este o lecție de prezență. Cel mai important avertisment mi s-a părut: „Atenție! Nu te concentra asupra a ce devii, ci asupra a ceea ce ești”. Să nu lași ceea ce ești undeva în viitor, ci să te descoperi așa cum ești – exact ce spuneți dvs. Am impresia că este ca un balansoar: într-o parte se află ego-ul, iar în cealaltă prezența despre care vorbiți, un fel de mindfulness – trebuie să fii prezent, acolo. Întrebarea mea este următoarea. Cu siguranță nu putem extirpa ego-ul. Dar oare îl putem domoli? Să citim o carte, să înțelegem o teorie, chiar să identificăm un mecanism psihic la sine însuși – sunt niște etape, dar insuficiente. Nu ajunge să înțelegi, trebuie să și reușești să aplici. Cum să procedăm ca să funcționăm bine cu ego-ul nostru?

S.M.: Trebuie să dezvoltăm o capacitate pe care o avem cu toții în noi, numită vigilența. Ne putem antrena în orice clipă. E primul lucru pe care îl fac eu când mă trezesc, în fiecare dimineață. Descopăr unde se află atenția mea. Întins în pat, mă așez relaxat pe spate și descopăr unde-mi atenția – primul lucru pe care-l fac la trezire. Este foarte important de știut că atenția nu poate fi în două locuri în același timp. Iar dacă ea este prinsă ori acaparată de ego, căruia îi e teamă de judecata celorlalți, de opinia celorlalți, atunci atenția urmărește opinia celorlalți, cuvintele care vor fi pronunțate. Nu se mai află asupra a ceva concret, de exemplu ce am în gură, ce mănânc în momentul acela – este vorba despre mindfulness, după cum bine spuneți. Deci ne antrenăm. Dimineața, primul lucru pe care-l fac la trezire este să descopăr unde își este atenția. E ca un balansoar, cum ziceați. E ca un dans. Atenția se află fie la ego (care supraveghează ce vor spune, ce vor crede ceilalți), fie la momentul prezent, iar vigilența ne permite să descoperim unde se află atenția. Eu observ: atenția este la ego, care se teme ce vor spune sau vor crede ceilalți despre el, sau, dacă se află în prezent, nu-i mai este teamă deoarece se reduce la observație, la ascultare, la percepție și este necesar să ne antrenăm. Eu, unul, mă antrenez de mai multe ori pe zi. De fapt, același lucru se întâmplă și în roman. Întâlnirea lui Charlot cu Marie-Lou, cu care se împrietenește. Ei, doi copii, încearcă să afle împreună ce este ego-ul. Spre deosebire de persoanele jignite pentru că li se spune că au un ego prea mare, ei încearcă să înțeleagă. Ei descoperă treptat puterea atenției datorită psihiatrului Georges, acest Moș Crăciun puțin curios. Ce dreptate aveți! Toată viața noastră reprezintă o muncă de observație pentru a aplica în mod concret – ați pronunțat un cuvânt foarte important – nu trebuie să avem asta în minte ca o teorie. Când trăiești, când faci ceva împreună cu altcineva, acea persoană își dă seama își dă seama imediat dacă ești acolo, prezent. Richard Moss, un medic american care îmi place mult, le recomanda pacienților săi să mediteze, iar pacienții îi răspundeau că nu au timp să practice meditația, că sunt ocupați cu multe lucruri de-a lungul zilei. Richard Moss răspundea: „Când ascult cu adevărat o altă persoană, eu meditez. Pentru că-mi dau seama dintr-odată că nu mă mai aflu acolo. Apoi revin.” Și este corect. Trebuie să te deprinzi să fii binevoitor cu tine însuți. Altfel începi să te judeci: „Nu sunt în stare, n-o să fiu niciodată în stare”.  Or acesta e ego-ul care vorbește. Ne dăm seama că atenția este acaparată de judecăți referitoare la sine însuși și trebuie s-o readucem în prezent. A fi aici, în prezent. Este un efort de o viață întreagă. Nu se termină niciodată, dar, cu cât evoluăm mai mult, cu atât rămânem ancorați mai mult în prezent. Cu cât ne dăm seama mai rapid că ego-ul a început să ne acapareze atenția, cu puțină bunăvoință repunem lucrurile la locul lor. „E doar ego-ul meu care a început să-mi acapareze atenția, nu e grav.” Și gata. Nu-l putem face să dispară și nici nu e ceva negativ. Nu îi creez o imagine proastă ego-ului, nu transform ego-ul în ceva rău. E rezultatul unui proces. Construiesc mai multe identități. Georges numește asta foițe identitare în carte. Un fel de haine, de uniforme identitare. Creierul construiește, nu este grav. Nu-l putem opri să facă asta. Putem observa ce face, domoli teama, care apare atunci când una dintre identități se simte amenințată de cine știe ce judecată, opinie, critică sau acuzație, de lucruri de genul acesta. Constați că apare teama, agresivitatea. Și asta e important. Când ego-ul se teme, devine imediat agresiv. Este un mecanism foarte primitiv. Uneori devine foarte agresiv și vrea să-l atace pe celălalt. Putem să ne dăm seama imediat: „A, acesta-i ego-ul meu.”

M.M.: Așadar, prin vigilență, această forță neîmblânzită care poate ajunge să ne terorizeze poate deveni și o sursă de energie care ne ajută să evoluăm, să ne eliberăm, ceea ce este etapa esențială să devenim noi înșine sau mai liberi.

S.M.: E forte frumos spus astfel. Când observăm, când devenim vigilenți, se poate petrece exact așa. Se transformă într-o sursă de energie care ne ajută să ne calmăm ego-ul și să ne eliberăm de teama reprezentată de ego. Și atunci întâlnim ce este important în viață. Capacitatea de a fi prezent se află în miezul mai multor abilități: cea de a iubi – cum să poți iubi dacă nu ești prezent? E imposibil. Cum să poți savura dacă nu ești prezent? Cum să poți transmite dacă nu ești prezent? Cum să educi? Toate lucrurile acestea fac apel la prezență.

M.M.: Trebuie să observ că în această carte, personajele sunt fie medici, fie copii. Aș vrea să citez două pasaje care mi-au plăcut mult. Scrieți la un moment dat „ce periculos este să‑ţi negi frica.”. Sau: „Teama creează cancer”. Ea contribuie la apariția și chiar la multiplicarea celulelor maligne. Nu este vorba de frica de animale sălbatice, ci de o teamă zilnică, ascunsă, care ne roade, dar pe care o ignorăm, de exemplu teama de a nu fi la înălțimea așteptărilor noastre. Aș dori să vă invit să discutăm puțin despre această legătură dintre teamă și boală, care se ascunde în spatele legăturii dintre psihic și somatic, dintre suflet și organism.

S.M.: Da. Este foarte important deoarece reacția de stres este una inedită. Este cea care i-a permis speciei umane să supraviețuiască. Pe vremea când omul umbla pe câmpie și auzea răgetul vreunui animal sălbatic, reacția de stres îi punea corpul în modul de luptă sau de fugă, ajutându-l să supraviețuiască. Omul se putea îndepărta de animalul sălbatic ori se putea apăra cu vreun băț, vreo piatră, nu contează. Își scăpa viața. În zilele noastre, creierul nu face diferența dintre percepția unei amenințări la adresa vieții și a uneia la adresa ego-ului. De câteva ori pe zi, creierul poate declanșa reacția de stres deoarece ego-ul este acela care se simte amenințat: imaginea pe care o pot avea ceilalți despre noi în mintea lor etc. Iar dacă reacția de stres se declanșează de mai multe ori pe zi, în corp circulă hormoni ai stresului. Inima începe să bată mai repede. Crește tensiunea arterială. Sistemul imunitar este neutralizat. Cum reacția de stres are scopul să ne pună în mișcare, începând din momentul când am fugit sau din clipa când am reușit să ne apărăm, reacția de stres se domolește. Dar dacă apare de mai multe ori pe zi pentru că se simte ego-ul amenințat, reacția de stres va fi întreținută, iar din cauza asta, în corp vor fi întreținuți și hormonii de stres, ceea ce n-ar trebui să se întâmple. În acel moment, sistemul imunitar va fi mai puțin eficace, deci se va apăra mai puțin împotriva virusurilor, bacteriilor. Se va apăra mai puțin și va recunoaște mai puțin celulele anormale produse de corpul nostru. Organismul nostru produce zi de zi celule anormale, le ecunoaște și le distruge, menținându-ne în echilibru. Dar în cazul în care sistemul imunitar este neutralizat pentru că nu avem nevoie de el în reacția la stres. Într-o situație de stres, mușchii trebuie să fie disponibili, avem nevoie de inimă să bată mai rapid. Toate acestea sunt utile în reacția de stres pentru ca omul să se apere de animalul sălbatic, dar nu sunt utile deloc pentru a proteja ego-ul. Nu-i nevoie de sânge în picioare ca să alergi, în brațe ca să te bați – asta nu servește la nimic. Atunci ne putem face rău deoarece se creează un dezechilibru în organism care durează mai multe ore, mai multe zile. De aceea este important să devii vigilent. De asemenea, nu trebuie să te temi să-ți fie frică. Doar nu îți spui „Sunt tot timpul stresat, mă voi îmbolnăvi de cancer”. Ai în tine puterea de a face diferența aceasta importantă, de a separa ceea ce ține de ego de ceea ce ești cu adevărat. Calmează, domolește ego-ul de mai multe ori pe zi. Dacă reușești, te vei simți mai bine și fizic, ca sănătate.

M.M.: Este interesant ce spuneți: nu trebuie să ne temem de frică. Dacă înțeleg bine, am discutat despre două frici, care sunt apropiate: teama că nu ești perfect (cea deja înrădăcinată) și teama de supraviețuire, care se află la origine. Teama de a nu fi perfecțiunea întruchipată derivă din această frică primordială. Sunt tentată să mă gândesc dacă nu există vreo legătură cu o altă frică, numită mai degrabă anxietate, invocată de filosofi, de fenomenologi. Heidegger a evocat-o primul, apoi psihoterapia existențialistă, care a reluat ideea de frică și de anxietate existențială. Irvin Yalom are o întreagă teorie. Angoasa și moartea nu au conotații exclusiv negative: ele sunt izvor de sens.

S.M.: Întocmai! Parcă ar fi două dimensiuni. Pe de o parte, este teama existențială care se transformă în anxietate. Reacția de stres este foarte primitivă. Este ceva organic, ceva din creier care asigură supraviețuirea. Anxietatea apare atunci când această reacție foarte primitivă este asociată cu ceva ce construiește creierul în legătură cu reprezentările pe care ni le facem noi înșine ori cu ceva la fel de simplu precum boala, suferința, moartea. Putem dezvolta multă anxietate dacă ne apucăm să ne imaginăm că vom muri mâine sau poimâine fără vreun motiv serios, doar pentru că creierul concepe niște scenarii, construiește un teatru în interiorul căruia ne vizualizăm dispărând. Putem avea o mică leziune la mână și să ne închipuim că avem cancer și că vom dispărea – atunci apare anxietatea. Este important pentru că poate fi domolită. Și mai este toată anxietatea asociată lipsei de sens în viața cuiva. Este ceva important. Toți acești filosofi s-au preocupat de problematica sensului vieții. Nu ne putem aștepta ca sensul să pice din cer, de undeva, din exterior. Este ceva ce construim în interiorul nostru, în dialog, desigur. Uneori ne poate ajuta altcineva și îi suntem recunoscători că ne-a arătat ceva ce noi nu observasem astfel. Dintr-o dată găsim sensul și domolim angoasa existențială a unei vieți care nu are sens, în care avem senzația de vid și putem ieși din starea aceea.

M.M.: Referitor la sens, revin la titlul romanului, care e genial, extrem de atrăgător – Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat. Pe lângă faptul că este un titlu frumos, mai înseamnă ceva. Este o revelație pe care unul dintre personaje a avut-o la un moment dat – este vorba despre fetița numită Marie-Lou. Există o astfel de zi? Cum putem ajunge acolo? Cum putem ajunge să spunem „iată, aceasta este ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat”?

S.M.: Ce întrebare frumoasă! Cred că ziua în care se întâmplă așa ceva nu mai avem nevoie să o spunem. E ciudat. Simțim din plin acest lucru. Pot spune asta: „În acea zi am descoperit cine sunt cu adevărat. Am descoperit că am în mine ceea ce nu îmbătrânește niciodată: această capacitate de a fi prezent, de a iubi, această capacitate de a mă minuna.” Începând din acea zi, pot spune că am acea capacitate de a mă minuna pe care am avut-o toată viața și cred că este ceea ce mă ajută să mă iubesc cu adevărat pentru că această capacitate nu mă va părăsi niciodată. Vă voi mărturisi ceva. Prima dată în viață când m-am îndrăgostit eram foarte tânăr. În zilele noastre s-ar zice că eram bătrân, pentru că prima dragoste se petrece mai devreme în viața oamenilor, dar eu atunci aveam vreo 18-19 ani. Am trăit o despărțire. Mi-am început studiile de medicină și era foarte greu să ne întâlnim cu regularitate. Ideea este că am trecut printr-o despărțire și că am suferit enorm mai multe luni. N-o să uit niciodată ziua în care am ieșit într-o grădină, într-o primăvară, strălucea un soare minunat, mugurii tocmai plesneau în copaci, era un parfum extraordinar, păsările scoteau triluri ca într-un cor. Am simțit dintr-o dată o bucurie adâncă și m-am gândit că n-am nevoie de ea ca să simt toate astea. E suficient să mă aflu aici ca să simte toate acestea și să mă bucur. În ziua aceea am descoperit că mă pot iubi cu adevărat, că este posibil, iar de atunci nu mi-a mai fost teamă. Desigur, m-am simțit trist, am pierdut ființe dragi, dar am asta mereu în mine, indiferent ce mi se întâmplă, iar în ziua aceea am descoperit că mă pot iubi cu adevărat, complet, cu totul. Asta încearcă Marie-Lou să-l învețe, blând, pe Charlot, ea, care trece prin momente foarte grele în carte.

M.M.: Permiteți-mi să spun că există o rețetă universală pentru sentimentul pe care tocmai l-ați descris prin amintirea dvs., de aceea trebuie să vă citez: „Când îți dai seama că e mai important să iubești decât să fii iubit, aceea este, probabil, ziua în care începi să te iubești cu adevărat.”

S.M.: Așa este.

M.M.: Această idee de a iubi în loc să aștepți să fii iubit deschide calea către ceea ce numiți prezență, nu-i așa?

S.M.: Exact. Este deschiderea care ne permite să aflăm că ne iubim cu adevărat pentru că descoperim că avem asta în noi și că nimeni nu ne poate lua sau fura asta. Este imposibil. Am tratat mulți oameni care veneau în biroul meu pentru că aveau probleme la lucru, dar care îmi povesteau că tocmai trecuseră printr-o despărțire. Ascultându-i, mi-am dat seama că ei credeau că cei care îi părăsiseră plecaseră cu capacitatea lor de a iubi, că le-o smulseseră. Discutam cu ei și descopereau că au încă în ei capacitatea de a iubi, că puteau iubi alte persoane ori puteau ajuta ca voluntari. Se mirau că încă mai sunt în stare să iubească. Totul se domolea. Oamenii descopereau că au asta în interiorul lor și că o avuseseră mereu. Descopereau, că, din păcate, ego-ul era cel care intervenea din când în când și le juca feste, ei spunându-și „nu pot fi iubit, n-o să mă iubească nimeni niciodată”. Ego-ul se aude acolo și ne împiedică să descoperim, dar se întâmplă când ne interesează de soarta celorlalți. O prietenă psiholog stătea de vorbă într-o zi cu adolescenți și le spunea că cea mai bună metodă să devii interesant, dacă asta îți dorești, este să te interesezi de celălalt. Iar dacă te interesezi cu adevărat de celălalt, vei deveni interesant. Capacitatea de a te interesa se află în tine.

M.M.: Următoarea carte care va fi tradusă și publicată în România se numește Ne-am nenorocit, gândim prea mult! Cum să ne eliberăm de hamsterul Gândirici. Cronologic, este prima carte publicată de dvs., s-a bucurat de un succes extraordinar în Franța. Este un fel de metodă care tratează aceeași tematică – relația problematică cu ego-ul său sau cum să te eliberezi de dictatura ego-ului. Este o formulă foarte frumoasă, sunteți un adevărat maestru al titlurilor: Ne-am nenorocit, gândim prea mult! Cum așa, gândim prea mult? Este o chestiune de cantitate sau de cum să gândim, mai degrabă?

S.M.: Nu am fost întotdeauna eu cel care a găsit titlurile. Am avut și ajutoare în ce privește titlurile și este important să le arăt recunoștința mea. Trebuie să ne dăm seama că există și gânduri care nu sunt utile, asta, în primul rând, versus gânduri care pot fi utile sau momente când nu există deloc gânduri. Dar există și gânduri inutile. Un exemplu simplu: sunt la supermarket, mă așez la coadă la casă, e multă lume în fața mea. Sunt zorit, vreau să decurgă totul repede, gândurile zburdă în mintea noastră cu vioiciunea hamsterului din poveste, care se învârte pe rotița lui. Bietul hamster începe să se învârtă și se întreabă cum de ajunge de fiecare dată tot la el. Acesta este un gând complet inutil, care nu duce la nimic, în locul unei gândiri utile, precum „Voi profita de acest moment pentru a mă liniști sau pentru a citi o revistă din raft.” și atunci apar gândurile utile. Ne-am nenorocit, gândim prea mult! are legătură cu acest lucru. Care sunt gândurile inutile? „Nu voi reuși niciodată”, „A, dac-aș fi avut un profesor mai bun, aș fi altcineva”. Toate aceste gânduri inutile se opun celor de tipul „Cum aș putea construi ceva în situația dată?” „Care sunt pistele pe care le putem urmări pentru a ieși din acest impas?” Sau vă puteți liniști doar ca să fiți prezent acolo. Dar ne trec prin minte prea multe gânduri inutile, în locul celor utile. Am o idee care nu este inutilă, cel puțin așa cred. Este ceva foarte practic.

M.M.: Profit de acest moment pentru a vă invita la toamnă la o discuție pe marginea acestei cărți odată ce se va lansa pe piață traducerea românească Ne-am nenorocit, gândim prea mult! pentru că este un subiect vast și captivant. Cred că, dacă vă lansez invitația acum, poate că avem o garanție de reușită.

S.M.: Cu mare plăcere! Mă angajez de pe acum să fiu disponibil să fac acest interviu cu dvs. Promit!

M.M.: Profit de ocazie pentru a reveni puțin cu picioarele pe pământ. Aveți sau nu vreo legătură cu România? În carte, niște personaje fac referire la România. Este o fantezie? Ați venit vreodată în țara noastră?

S.M.: Nu. N-am fost niciodată, însă mi-ar plăcea să merg în România. Am avut un prieten român acum foarte mulți ani. Locuiam în același complex, la același etaj. Ne tot întâlneam și la un moment dat am început să ne dăm câte o mână de ajutor, să ne ajutăm unul pe celălalt în situații dificile, de exemplu îl ajutam când se muta, el pe mine și așa am devenit prieteni. Îmi făcusem o imagine foarte frumoasă despre România din perspectiva ajutorului nostru reciproc, care pornise din întâmplare. Așadar, mi-ar plăcea să merg în România într-o zi. Am citit despre istoria României, m-a impresionat mult tot ce a îndurat poporul român, deci aș vrea să vă vizitez țara într-o zi.

M.M.: Atunci trebuie să veniți! Dacă există semne premergătoare evenimentelor reale, eu consider un semn faptul că există referiri la țara noastră în romanul dvs. M-aș bucura să vă avem alături de noi cu adevărat.

 S.M.: Aș aprecia mult.

M.M.: Serge Marquis, vă mulțumesc mult pentru prezență și mai ales că mi-ați permis să fiu prezentă alături de dvs. pentru acest dialog!

S.M.: Eu vă mulțumesc! Este un adevărat privilegiu să fiu alături de dvs. în această dimineață, eram foarte fericit știind că urmează să vă întâlnesc și vă mulțumesc enorm pentru prezența dvs. de mare calitate. A fost o plăcere.

M.M.: Mult succes cu noua dvs. carte, EU, pe care o vom lansa și noi curând în librăriile din România. Aș dori să închei cu un scurt citat care caracterizează un alt personaj din cartea dvs., un personaj numit Egoman, care este evocat foarte des. Dacă îmi permiteți, vom încheia cu acest mic citat pentru cititorii noști. Vă mulțumesc mult!

S.M.: Eu vă mulțumesc!

“Egoman cine e?
— Un supererou care are mii de identităţi. Poate trece
de la una la alta într‑o secundă. De‑asta se imaginează
capabil să nu moară niciodată! Se instalează în mintea
oamenilor şi‑i face să creadă că sunt unici!“