La vremea când vedeam pentru prima dată hotelul Pera Palace, acum aproape douăzeci de ani, trebuia să ai un motiv anume pentru a te afla în acea parte a Istanbulului, cum ar fi fost să îţi repari o lampă sau să cauţi „serviciile“ unui transsexual. Vechiul edificiu era grosolan şi pătrăţos, învelit într‑o imitaţie de marmură verde. Grandoarea lui ofilită de fin‑de‑siècle nu îşi găsea locul printre numeroasele clădiri cu mai multe etaje răsărite claie peste grămadă în anii 1970 şi 1980. Înăuntru, scaunele de catifea roşie de la Barul Orient erau tot timpul goale. Barmanul părea mirat ori de câte ori mă opream pentru un cocktail şi un castronel de leblebi (năut prăjit) rânced.
Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Pera Palace a fost fondat în 1892 pentru a găzdui clienţii Orient Expressului sosiţi în capitala Imperiului Otoman. Avea să fie, decenii la rând, locul de şedere predilect pentru cei străini de oraş. Liftul din lemn şi fier, care urca precum o colivie pe lângă scările de marmură, era al doilea de acest fel în Europa (după cel din Turnul Eiffel). Holul cu placaje de marmură falsă şi cu panouri filigranate era plasat lângă o sală de mese în stil baroc, acoperită de un foarte înalt tavan de sticlă. Dincolo de faţada grandioasă se întindea Pera, cel mai la modă cartier al Istanbulului. O scurtă plimbare de‑a lungul străzii principale, cunoscută de mulţi stambulioţi ca Grande Rue, ducea la ambasadele principalelor puteri mondiale. În imediata apropiere a hotelului, diplomaţii americani împărţeau strada şi cu YMCA — Young Men’s Christian Association (Asociaţia Tinerilor Bărbaţi Creştini), fondată la Londra în 1844, şi cu bordelurile legale, şi nu departe, britancii, ruşii şi germanii puteau să primească funcţionari guvernamentali în restaurante aurite şi în cluburi întunecoase.
Pera Palace era menit să fie ultima şoaptă a Occidentului în drum spre Orient, cel mai grandios hotel în stil vestic, din centrul celui mai mare imperiu islamic la nivel mondial. Ca şi Istanbulul însuşi, hotelul era prima escală majoră a europenilor în drumul lor spre est, într‑un vis de călătorie cu sultani, haremuri şi dervişi. Dar înainte ca Pera Palace să fi sărbătorit cel de‑al douăzecilea an de existenţă, totul avea să înceapă să se schimbe.
O revoluţie detrona un sultan otoman ce domnea de multă vreme şi deschidea calea către mai mult de un deceniu de tulburări şi violenţe interne. Primul Război Mondial aducea înfrângerea şi ocupaţia străină. Iar în 1923, într‑unul dintre cele mai profunde exerciţii de autocreare politică din istoria modernă, turcii o rupeau de bunăvoie cu trecutul otoman, respingând un imperiu islamic şi multiconfesional, punând în locul său o mai omogenă republică seculară. Noii lideri ai Turciei mutau capitala cu trei sute de kilometri mai la est, pe colinele vântoase ale Ankarei, departe de amintirile nefaste ale vechiului centru.
Un tânăr reporter, pe numele său Ernest Hemingway, a asistat la acele începuturi. „Din tot ceea ce am văzut în filme, Stambulul ar fi trebuit să fie alb şi sclipitor şi sinistru“1 scria el pentru Toronto Daily Star la sfârşitul toamnei lui 1922. Venise din Balcani cu trenul, trecând pe lângă ziduri de hotar bizantine din cărămidă roşie şi pe lângă copii bălăcindu‑se în apă, şi ajunsese într‑o îngrămădeală de mici moschei şi case de lemn cu cupole prăfuite şi cu şindrile sărite, parcă lustruite în gri de atâta sare şi vânt. Văzuse drumuri desfundate pe care ţărani îmbrăcaţi în straie pitoreşti îşi târau picioarele în urma bivolilor plini de noroi. Cozi de migranţi în haine jilave se încolăceau în jurul ambasadelor străine. Ofiţeri lăsaţi la vatră se plimbau ţanţoşi în tunici destrămate. Dintr‑o piaţetă din 
apropiere de Pera Palace avea să se uite printr‑un ochean la familiile de refugiaţi strâns lipite de pasarelele unui vapor ce scuipa cenuşă. Tot ce era alb era alb murdar, observa el, iar starea de spirit era una de resemnare şi de lipsă de speranţă, la fel ca sentimentul aşteptării resimţit atunci când doctorul şi sora sunt la etaj cu cineva la care ţii.
Vălurile şi haremurile, fesurile şi caftanele dispăreau. Sultanul şi califatul — instituţia care întruchipa modul în care înţeleg musulmanii manifestarea voii Domnului pe pământ — aveau să fie curând declarate defuncte. Orele şi datele aveau să fie calculate după Paris şi New York, nu după Mecca şi Medina. Miniştri şi generali se mutau la Ankara. Urmau ambasadele străine şi anturajul acestora. Istanbulul se scufunda într‑un hüzün care îl absorbea cu totul, acea melancolie turcească ce te secătuieşte şi despre care intelectualii turci spun că este îmbibată în zidurile năruite, în conacele care stau să se prăbuşească şi în vilele putrede de pe malul mării.
Dar dislocările şi dezorientarea aveau să deschidă, în perioada interbelică, oportunităţi la care nimeni nu ar fi visat. Pierderile deschideau o mulţime de posibilităţi gata de a fi folosite. Antidotul hüzün‑ului era ceea ce turcii numesc keyif: un fel de abandon plin de bucurie, dorinţa de a cânta în loc de a plânge, invocarea cu bună ştiinţă a voioşiei ca răspuns la oroare. Un alt fel de Istanbul se ridica deja. Carele cu boi împărţeau străzile cu tramvaiele electrice şi cu automobilele. Cercurile de radicali naţionalişti îşi ţineau întâlnirile în aceleaşi cartiere în care agenţii socialişti puneau la cale revoluţia mondială. O muzică nouă se înălţa din cartierele liniştite: jazzul orchestral, alunecos şi îndrăzneţ; staccato‑ul ce se revărsa din lăuta unui armean orb; romanţele lumii interlope levantine. Puteai să bei un pahar la Maxim, un club al cărui proprietar era un american de culoare devenit cetăţean rus, sau să dansezi seara pe muzica de la Garden Bar cântată de Palm Beach Seven.
Minaretele şi dervişii erau tot acolo, dar Istanbulul devenea o nouă variantă de oraş islamic: o insulă de exialţi şi de oameni care s‑au realizat singuri, ex‑capitala cosmopolită a unui imperiu islamic care s‑a visat un stat‑naţiune, şi un loc — atunci ca şi acum — care se lupta să îşi croiască propria cale de a fi musulman şi modern în acelaşi timp. În aceşti ani de mişcare şi schimbare, dacă priveai cu ochii mijiţi la soarele care apunea iarna peste Grande Rue, peste cerşetori şi escroci, nu era greu să visezi la un nou tip de ţară şi un nou mod de viaţă pe care să îl reconstruieşti — prin forţa voinţei şi în virtutea împrejurărilor.
Charles King, în prologul volumului Miezul nopții la Pera Palace
Leave a Reply