Lucrând la această carte în ultimii trei ani, mă simt aproape ca şi cum mi‑aş fi petrecut întreaga viaţă studiind depresia postpartum. Am intervievat şi am discutat cu sute de femei care au suferit de această boală groaznică şi îngrozitor de neglijată. Mărturiile nu mă mai şochează, ci mă întristează sincer şi profund să aud, de fiecare dată, de simptomul comun de izolare totală.
Am asociat multe simptome comune cu DPP (depresia postpartum), dar cel care iese în evidenţă în fiecare poveste este faptul că fiecare femeie era convinsă la momentul respectiv că este singura mamă din lume care gândeşte şi simte acele lucruri oribile.
Am citit o grămadă de cărţi cu teorii despre cauzele DPP (depresia postpartum). Multe dintre ele susţin că se bazează integral pe hormoni. Altele insistă că are legătură cu istoricul de boală mentală al mamei. Apoi, se mai spune că DPP (depresia postpartum) este o „boală circumstanţială“. Cred că teoria mea se potriveşte în această ultimă categorie, deoarece cuvântul „circumstanţial“ îmi lasă mintea deschisă la un milion de „circumstanţe“ printre care s‑ar putea găsi cauza.
Opinia mea personală este că depresia postpartum se datorează mitului maternajului perfect, pe care l‑am împărţit în mai multe componente. Mi‑am exprimat deja părerea cu privire la cum cred că s‑ar putea schimba situaţia pentru viitoarele generaţii de mame.
Ca mame, toate părem să avem aceleaşi aşteptări înalte de la maternaj. M‑am întrebat în repetate rânduri de ce şi am ajuns la concluzia că aceştia sunt cei patru factori care contribuie:
1. Imaginea maternajului creată de mass‑media
2. Atitudinea societăţii
3. Influenţa părinţilor noştri
4. Efectele copilăriei noastre.
1. IMAGINEA MATERNAJULUI CREATĂ DE MASS-MEDIA
Mass‑media creează un tablou frumos al maternajului — mereu o mamă zâmbitoare şi un bebeluş imaculat. Asta nu se întâmplă de obicei, dar, inevitabil, ne pregătim pentru această imagine şi încercăm să ne ridicăm la înălţimea ei.
2. ATITUDINEA SOCIETĂŢII
La toate întâlnirile grupurilor pentru mame şi copii la care am participat, discuţiile erau pline de comparaţii despre care copil face ce, care copil doarme toată noaptea, care mănâncă solide, care bea biberoane de 200 ml, care spune asta, care se târăşte, care merge etc. Toate mamele spuneau (chiar dacă era adevărat sau nu) că erau împlinite de acest rol. Mi se părea că toate mamele de acolo voiau să proiecteze o imagine: că se descurcau bine şi că le plăcea fiecare clipă de maternaj. După povestea fericită a femeii numărul unu, venea şi femeia numărul doi să spună că se descurcă bine, femeia numărul trei mergea un pas mai departe şi spunea că e extaziată, iar femeia numărul patru povestea cum vrea să mai aibă încă şase copii.
M‑am întrebat ce s‑ar fi întâmplat dacă mă băgam şi eu: „Urăsc ce am de făcut, copilul meu urlă, nu doarme, nu pot să fac faţă, sunt plictisită şi deprimată.“ Oare mi‑ar fi întors toate spatele sau următoarea femeie ar fi spus: „Sincer, şi eu mă simt puţin aşa“? În loc de asta, am continuat toate să ne prefacem că eram fericite.
Poate că ar fi o idee bună să se înfiinţeze un grup pentru mame
şi copii care să menţioneze clar că este special pentru mamele care nu se simt confortabil în noul rol sau cărora li se pare dificil. Sau poate că ar trebui să existe un grup pentru fosta femeie de carieră care acum stă în casă toată ziua cu bebeluşul, dar are nevoie de companie stimulantă.
3. INFLUENŢA PĂRINŢILOR NOŞTRI
Părinţii noştri par să aibă o memorie foarte scurtă. Deşi sunt înţelegători în unele cazuri, şi ei proiectează asupra noastră imaginea „parentajului perfect“. Când urlăm şi plângem, şi simţim că nu putem face faţă, ei sunt mereu gata să ne spună să mai avem puţină răbdare, că cei mici cresc prea repede, că aceştia sunt cei mai buni ani din viaţa noastră. Ei n‑au ţipat niciodată, ei s‑au descurcat bine. Asta nu ne ajută. Îmi doresc adesea să pot da timpul înapoi şi să‑mi privesc familia după o noapte nedormită, cu un copil care plânge mereu sau e bolnav, ca să nu mai zic de celelalte situaţii în care au nevoie de timpul lor. Poate că aşa ne‑am da seama că reac‑ ţia noastră e normală. Le promit fetelor mele că, atunci când voi fi bunică şi vor avea nevoie de puţin sprijin moral, o să recunosc că am ţipat, că m‑am crizat şi că am plâns. Poate că n‑o să le ajute, dar măcar le va arăta că mama lor n‑a fost perfectă.
4. EFECTELE COPILĂRIEI NOASTRE
Avem de obicei ceva adânc înrădăcinat în noi cu care încercăm din greu să ne măsurăm sau ceva ce încercăm şi mai din greu să nu facem. Unele dintre noi au avut o „copilărie perfectă“, cu „părinţi perfecţi“, iar scopul nostru este acela de a ne creşte copiii la fel. Totuşi, unele dintre noi au amintiri neplăcute din copilărie. Aşa că luptăm împotriva similitudinilor pe care le avem în mod natural cu părinţii noştri, pentru a ne proteja copiii de aceleaşi amintiri neplăcute.
Ambele sunt reacţ ii fireşti pe care le avem când devenim părinţi, dar reprezintă încă o presiune inevitabilă cu care trăim. În cercetarea mea, am descoperit că un fenomen comun printre femeile cu depresie postpar tum era reprezentat de relaţia problematică cu propriii părinţi sau de probleme în copilărie. Pe parcursul consilierii pe care am primit‑o în episoadele de DPP, a ieşit la iveală faptul că o mare parte din fricile mele, din nesiguranţa mea, din tristeţea şi din inabilitatea de a mă descurca în rolul de mamă se trag din probleme din copilărie. Suntem rezultatul creşterii noastre, iar amintirile cele mai profunde ies la iveală când devenim mame la rândul nostru.
Fragment din Acasă nu te aude nimeni de Cara Aiken
Cara Aiken, scriitoare britanică şi mamă a doi copii, a trecut ea însăşi prin depresia postnatală. Licențiată în sociologie, a lucrat ca mentor pentru elevii cu tulburări psihice.
Leave a Reply