Jocul e modalitatea copiilor de a ne povesti despre viaţa lor. Jucând ceea ce vor ei, aşa cum vor ei, îi ascultăm cu adevărat.
Ni s-a întâmplat tuturor să vrem să spunem cuiva ceva, iar acea persoană să ne întrerupă întruna, să schimbe subiectul sau să ne spună ce să facem ori ce să simţim. Detestăm acest lucru, şi totuşi aşa ne purtăm mai mereu cu copiii. Le spunem: „Detest jocul ăsta“ sau preluăm conducerea jocului, arătându-le cum trebuie jucat corect. Nu e cea mai bună manieră de a arunca o privire în viaţa copiilor noştri, de a vedea ce gândesc şi simt cu adevărat. Asta o putem face jucându-ne cum vor ei, în condiţiile alese de ei.
Fragment din:
Desigur că, înainte de a putea să jucăm orice vor ei, trebuie ca, în primul rând, să ne jucăm cât de cât cu ei. Din păcate, când spunem „Nu vreau să mă joc“, copiii interpretează asta drept: „Nu vreau să vin lângă tine, în lumea ta“. Şi atunci nu-i de mirare că ne spun: „Nu vreau să merg la şcoală“, „Nu vreau să merg la mătuşa Margaret“… Copilul spune pur şi simplu că nici el nu vrea să intre în lumea noastră. Cu cât intrăm mai mult în lumea sa, cu atât va fi mai cooperant când îl vom târî după noi în lumea noastră.
Şi nu merge nici să stăm ca nişte momâi în timp ce el se joacă, oricât de mult am vrea acest lucru după o zi grea. Copilul are nevoie să fim participanţi activi la joc, aşa cum ascultarea necesită atenţie. Nu ne împărtăşim gândurile cele mai intime oamenilor care privesc în gol în timp ce vorbesc cu noi, se uită mereu la ceas sau schimbă întruna subiectul. Poate fi dificil să participaţi activ la joc şi totodată să vă lăsaţi călăuziţi de copil. Asta poate presupune ca, dacă sunteţi afară şi jucaţi baschet, voi să fiţi recuperatorii entuziaşti ai mingii şi să-i daţi copilului mingea ca să mai încerce o dată aruncarea, în loc să vă mândriţi cu propriile aruncări de trei puncte (exceptând situaţia în care copilul vrea să arătaţi ce puteţi sau să faceţi toate eforturile ca adversari, caz în care vă conformaţi).
La ateliere le cer uneori părinţilor să-mi spună ce le place să facă mai mult decât orice pe lume. La fiecare răspuns replic: „Plictisitor… O tâmpenie… Scârbos… Cine-ar vrea să facă aşa ceva?… Glumeşti?“ şi aşa mai departe. Înainte să mă linşeze, le explic de ce i-am provocat şi i-am insultat în felul acesta. Cred că, fără voie, le transmitem permanent copiilor acest mesaj.
Mi-am dat seama într-o zi, cu o revelaţie şocantă şi dureroasă, că, atunci când îi spun fiicei mele: „Detest să mă joc cu păpuşile Barbie“, de fapt îi spun: „Ceea ce-ţi place să faci mai mult ca orice pe lume e un lucru care mie îmi pare plictisitor, stupid, sexist şi o pierdere de timp“ — nu tocmai mesajul pe care vrea cu adevărat să-l transmită un tată iubitor (şi psiholog care lucrează cu copii). Aşadar, am început, aşa cum am descris în capitolul anterior, să mă joc cu ea cu păpuşile Barbie şi am găsit împreună o modalitate de a face jocul amuzant şi nu chiar aşa de groaznic.
2 Pingbacks