Oglindirea: fă-l pe celălalt să ”știe” ceea ce simte

Pe vremea când fiica mea de 18 luni se speria noaptea, eu eram părintele care se trezea în mijlocul nopţii trezit de ţipetele ei “Mami! Mami!”, povestește David J. Wallin în volumul Atașamentul în psihoterapie.

Atunci când din pătuţul ei, m‑a văzut pe mine, deschizând uşa camerei, a ţipat furioasă,

“Tati rău! Te urăsc! Adu‑o pe Mami!”

Aceasta nu era întâmpinarea pe care o aşteptam la ora trei dimineaţa şi am simţit cum încep să mă enervez. Încercând să mă fac auzit peste ţipetele ei, i‑am spus — fără îndoială iritat — că Mami doarme şi nu am de gând să o trezesc. Stând lângă pătuţul ei, m‑am înmuiat şi am înţeles totuşi (sau mai degrabă am simţit) logica incontestabilă a comportamentului ei: în mod evident a crezut că dacă se enerva şi ţipa îndeajuns de tare, mă va face să o aduc pe mama ei.

Toate astea le‑am simţit imediat dar, dacă mă gândesc retrospectiv, mi-au permis nu doar să mă calmez, dar în acelaşi timp (fără să mă gândesc) să oglindesc furia ei, cu o “faţă rea” exagerată şi cu un “mârâit” de însoţire pentru a marca sentimentele mele ca “pretinse”, pentru ca apoi să trec uşor spre un “oooooo” lung şi înţelegător pentru a reflecta dezamăgirea din spatele furiei ei.

Apoi am transpus mimica mea în cuvinte, spunându‑i că, bineînţeles că era furioasă, pentru că ea o vroia pe mami, dar tati nu s‑a dus să o aducă. Apoi am auzit‑o încercând să‑mi spună printre lacrimi, ceva ce iniţial nu am înţeles. Era,

“Tati, ajută‑mă să mă simt mai bine”.

Au urmat apoi o îmbrăţişare caldă şi un cântec, după care am pus‑o în pătuţ.

Deşi nu am putut să am o discuţie cu fiica mea asupra acestei interacţiuni, aş vrea să cred că a fost una care a ajutat‑o să‑şi cunoască sentimentele şi să înceapă să le regleze. Cum? Văzându‑se pe ea aşa cum am văzut‑o eu — cu alte cuvinte, văzându‑se pe ea în oglinda răspunsurilor mele de mentalizare, ca o fiinţă intenţională al cărei comportament exprimă sentimente şi dorinţe, care pot fi cunoscute, numite, împărtăşite şi schimbate.

E important să subliniem câteva aspecte mutual întărite ale relaţiei pentru că sunt relevante direct pentru munca noastră cu pacienţii.

• În primul rând, este faptul că, odată ce am găsit o atitudine reflexivă şi am reuşit să‑mi reglez propriile mele sentimente, am fost capabil să sesizez şi să-i oglindesc înapoi, ceea ce ea a simţit.
• În al doilea rând, numai atunci când am înţeles afectele ei, din prisma intenţiilor ei, am reuşit să le dau un sens.
• În al treilea rând, exact această “mentalizare” a experienţei sale emoţionale, mi‑a permis să o sesizez pe a mea, pentru a‑i fi astfel de ajutor.

Pentru a activa un proces similar în psihoterapie, trebuie să fim capabili nu numai să răspundem emoţional pacientului, ci şi să reflectăm asupra emoţiilor — ale noastre şi ale pacientului — decât să fim doar prinşi de sentimentele pe care încercăm să le înţelegem. (…)

Acest tip de dezvoltare poate apărea doar în contextul unei relaţii cu o persoană ”acordată”. Până când copiii nu experimentează o astfel de relaţie, ei nu pot “şti” ceea ce simt, ci doar că simt. Pentru a transforma sentimentele lor neprelucrate în simboluri, copiii au nevoie de interacţiuni intersubiective, de reglare a afectului, în care vor ajunge să se cunoască pe sine prin procesul de a fi cunoscut de alţii.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre pacienţii aflaţi în psihoterapie. Atât pentru copiii, cât şi pentru pacienţi, interacţiunea cu o altă persoană ”acordată” şi senzitiv responsivă este cea care face posibilă dezvoltarea unui sine reflexiv.

(Fragment din volumul  Atașamentul în psihoterapie)

Dr. David J. Wallin este psiholog clinician şi lucrează în domeniu privat în Mill Valley şi Albany, California. Practică şi predă psihoterapie de aproape trei decenii şi a scris numeroase cărţi şi articole. Dr. Wallin este coautor (cu Stephen Goldbart) al lucrării «Mapping the Terrain of the Heart: Passion, Tenderness, and the Capacity to Love».