„Între Cer și Pământ se petrec mai multe lucruri decât visează filosofia“, spunea William Shakespeare, prin gura lui Hamlet. Fenomenul OZN este printre aceste lucruri. El există, chiar dacă nimeni nu știe cu certitudine ce anume este, așa cum atestă de altfel și cuvântul „neidentificat“. Știm că doar 5‑10% dintre observaţii sunt total inexplicabile prin ceea ce știm; dar acestea sunt extrem de multe, au un comportament prea inteligent pentru a fi fenomene naturale și afișează, de foarte mulţi ani, o tehnologie prea avansată pentru a fi creaţii umane… Fenomenul OZN se pare că a însoţit omenirea de‑a lungul întregii sale existenţe. El și‑a lăsat urmele în tradiţiile șamanice, în legende, în poveștile din folclor, în religii, ca și în nenumărate scrieri vechi. Aceste urme le găsim peste tot și, evident, și în România. Mie însumi îmi povestise, în copilărie, bunica mea că, în urmă cu mai bine de o sută de ani, în satul ei natal, uneori plutea seara, la nivelul streșinilor, „omul cu lămpașul“. Era ceva real, chiar dacă ceva excepţional; deci o întâlnire cu misteriosul personaj i se putea întâmpla oricui. Odată, caii, speriaţi de această apariţie, au răsturnat o căruţă în șanţ. Ea și consătenii ei erau convinși că astfel de întâlniri se petrec foarte rar, dar că ele fac totuși parte din rânduiala lumii. Și eu am zărit odată, pe 6 septembrie 1978, o lumină, ca un far de automobil îndreptat spre noi din cer, în timp ce mă întorceam la București, la volanul unei mașini, pe autostrada A1. Alături era un prieten și am comentat apariţia fără să încetinesc. Nu se auzea niciun zgomot și nu se vedeau alături niciun fel de alte lumini de semnalizare, roșii, verzi, ori intermitente, deci nu părea să fie un avion sau un elicopter. Nu putea fi nici luna, nici vreun astru. Lumina a traversat șoseaua, s‑a stins, apoi s‑a reaprins într‑un alt loc, neașteptat, în dreapta, la o înălţime de 50‑60 de grade, după care s‑a stins din nou. Observaţia a durat mai puţin de treizeci de secunde. Faptul că între timp am parcurs o distanţă destul de mare și vedeam lumina încă în faţa noastră sugera că aceasta fie era la o înălţime foarte mare, fie mergea în aceeași direcţie cu noi. Fapt semnificativ, deși nu ne grăbeam, niciunuia dintre noi nu i‑a dat prin cap să oprim, să coborâm și să vedem mai bine ce anume se întâmplă. Nici să raportăm observaţia undeva. 
Am constatat mai târziu că mulţi oameni au trecut prin astfel de întâmplări. Cei mai mulţi le‑au dat o explicaţie de circumstanţă, după care le‑au uitat. Există, însă, și întâlniri dramatice, pe care cel care le‑a trăit nu are cum să le uite. În paginile care urmează am selectat, spre a crea o imagine de ansamblu, un număr de astfel de semnalări din România. Cele mai multe provin din surse de încredere, au fost verificate de persoane pe care le cunosc ori au fost investigate personal. Doar o mică parte dintre aceste cazuri sunt cunoscute peste hotare, din cauza barierei lingvistice, iar unele sunt inedite chiar și în limba română. Ele confirmă, pe de o parte, trăsăturile bine‑cunoscute ale fenomenului OZN, așa cum este el cunoscut pe plan mondial, pe de altă parte aduc și trăsături specifice modului de a privi lucrurile în zone diverse ale României: Transilvania, Moldova, Muntenia, Maramureș, Banat etc.
Leave a Reply