”Trăim într-o lume care năzuiește spre pace, dar care totuși este permanent angajată în războaie. În perioada dintre 1945 și 1985 s-au purtat 159 de războaie. Ce ne împiedică să trăim în pace?”, se întreabă biologul Irenäus Eibl-Eibesfeldt în volumul Agresivitatea umană (traducerea îi aparține psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu).

  

Biologia războiului 

În ciuda moraliștilor care cred că simpla educație pacifistă e de ajuns și contra unor psihologi care văd în război doar o patologie, o deviere a comportamentului uman, Eibl-Eibesfeldt vrea să dovedească rădăcinile biologice, filogenetice, ale războiului. Și tot în biologie, spune el, se găsește și soluția pentru evitarea acestor conflicte.

   

Mitul bunului sălbatic

Născut la Viena, în 1928, etologul austriac a fost elevul și colaboratorul lui Konrad Lorenz, celebrul fondator al psihologiei comparate. Așa cum se poate vedea și în volumul Agresivitatea umană, Eibl-Eibesfeldt nu se dă în vânt după speculații gratuite și nici nu este un spirit foarte disciplinat, foarte sistematic. Din contră, preferă observațiile ”de teren” și puținele sale ipoteze sunt însoțite de nenumărate exemple din lumea animală sau din comportamentul triburilor studiate la prima mână. Eibl-Eibesfeldt a cercetat mai ales societatea boșimanilor, criticând tot timpul antropologii care susțineau mitul ”bunului sălbatic”, al omului primitiv pașnic, lipsit de tentația conflictului.

    

Sincronizare și transă

Agresivitatea nu este singura trăsătură moștenită de la rudele noastre necuvântătoare. Un exemplu pentru asemănările dintre evoluția biologică și cea culturală se referă la atragerea partenerului sexual. ”La mai multe păsări, legătura dintre partenerii cuplului este menținută prin ritualuri de sincronizare. Partenerii unui cuplu cântă împreună o melodie. Conlucrarea este atât de bună, încât creează impresia că auzim o singură pasăre. Și la oameni întâlnim ritualuri de conlucrare comparabile. În dansul de transă, de exemplu, femeile cântă și bat tactul, iar bărbații dansează”.

   

Bătălia pentru teritorii

Să nu ne mai învârtim în jurul cozii și să revenim la tema cărții, agresivitatea și, în subtext, războiul. O preocupare de înțeles din partea unui om de știință trecut prin cel de-al doilea război mondial, dar și prin angoasa bombei atomice. După ce descrie pe larg importanța luptei pentru teritoriu la mamifere și, mai ales, la primate, Eibl-Eibesfeldt afirmă răspicat că și conflictele umane țin, până la urmă, tot de un teritorializare.

Și războiul modern urmărește cucerirea de teritorii, surse de materii prime și forță de muncă. Războiul nu poate fi explicat nici prin instincte dereglate, nici prin necrofilie sau alte degenerări patologice ale vieții instinctuale a omului. E vorba de o formă specific umană a agresivității intergrupale folosită în concurența pentru teritorii și bogății ale naturii.

  

Ritualizarea violenței

Agresivitate există și în cazul animalelor, însă în interiorul speciei, aceasta este diminuată pe cât posibil. Lupta dintre masculi devine mai degrabă demonstrativă, un soi de turnir, evitându-se vătămarea inutilă. Spre exemplu, peștii piranha din Amazon nu-și folosesc dinții fioroși atunci când se confruntă cu rivalii. Ei se mulțumesc să lovească lateral cu coada, provocând cât mai puține răni. În schimb, specia umană este singura care recurge chiar în interiorul ei la conflicte mortale, de o violență maximă.

Luați exemplu de la ritualizarea violenței în rândul animalelor și minimalizați numărul victimelor umane, sfătuiește Eibl-Eibesfeldt. Se înțelege, astfel de ”turniruri” există în conflictele interumane: de la regulile tribale până la actualul drept internațional privind statutul prizonierilor și civililor în timpul unui război. În unele triburi australiene, de pildă, în conflictele dintre bărbați nu pot fi țintite decât picioarele adversarului. Desigur, ritualizarea agresivității este doar o cale spre pacificare. Mai departe, etologul observă încă o notă specifică doar omului.

   

Inventarea barbarilor

De vreme ce un grup de maimuțe nu va decima un alt grup pentru a obține un alt teritoriu, ci se va mulțumi să-și demonstreze forța prin gesturi vindicative, se pune problema de ce oamenilor le vine atât de ușor să-și ucidă semenii, să ucidă indivizi din propria specie. Simplificând lucrurile, explicația ar suna cam așa: oamenii se organizează în civilizații cu limbă proprie, cu obiceiuri specifice, ajungând să-și închipuie că străinii sunt, cumva, din altă specie, sunt niște barbari inumani.

Faptul că adesea altor oameni li se contestă calitatea de om deplasează conflictul la nivelul relațiilor dintre specii.

  

Soluții socialiste

Într-o modalitate oarecum utopică (socialistă s-ar putea spune), Eibl-Eibesfeldt propune pământenilor să aibă tot timpul niște rezerve teritoriale pe care să le pună, la nevoie, la dispoziția popoarelor sau grupurilor rămase fără spațiu vital, cum ar fi cazul populațiilor atacate de deșertificare (asta pentru a evita suprapopulare și viitoarele războaie pentru teritoriu).

 În al doilea rând, volumul Agresivitatea umană susține importanța capacității culturale de a-i considera ca frați chiar și pe străini, ajungând la o conștiință a umanității care să depășească granițele grupului. Această umanizare este înrădăcinată într-o tendință naturală spre socializare, dar poate fi întreținută și de ritualuri de genul sărbătorilor, darurilor sau formelor de politețe. Totul pare bine și frumos. Însă, vorba autorului, păcat că politicienii nu citesc etologie.