Ultima oară când numele meu apare în procesul-verbal de observaţie are legătură cu dimineaţa zilei de 11 martie, când îmi iau rămas-bun de la Sorin Alexandrescu, înaintea plecării lui la aeroport.
Eu urma să mai rămân câteva zile în Bucureşti. Din dosar nu rezultă cine i-a furnizat Securităţii detaliile după-amiezii mele din 10 martie. Printre hârtii se găseşte o însemnare nedatată, care răspunde unei cereri de informare asupra persoanei mele depuse pe 11 august 1989 de către un anume căpitan P.S. Conţinutul acestei însemnări este următorul:
„BOS JAN WILLEM, cetăţean olandez, 1982–1984 lector la Bucureşti, sosit în ţară în 5.03 a.c. ca însoţitor al lui ALEXANDRESCU SORIN. A locuit la lectorul olandez MATHEYU THOMAS şi a avut contacte permanente cu ambasadorul olandez STORK COENRAAD. În ziua de 10.03.1989, i-a contactat pe DINESCU MIRCEA şi DEȘLIU DAN la restaurantul Uniunii Scriitorilor, rezultînd că i-a încurajat pe cei doi în manifestările lor necorespunzătoare. A părăsit ţara în 15.03 ac. ora 9.00“.
Restaurantul Uniunii Scriitorilor, aflat la parterul sediului uniunii, pe Calea Victoriei nr. 150, unde este situat astăzi restaurantul italian Il Gattopardo, era un loc de întâlnire şi de luat masa pentru scriitori. Nu mai ţin minte cum se realizase legătura cu Mircea Dinescu, însă faptul că am ales uniunea Scriitorilor ca loc de întâlnire era logic. Dinescu era acompaniat de Dan Deşliu şi de criticul literar Alexandru Călinescu din Iaşi, care se afla întâmplător în capitală şi avusese o întâlnire la sediul uniunii Scriitorilor, la primul etaj. Dinescu şi Deşliu
Împărtăşeau acelaşi dispreţ faţă de regimul lui Ceauşescu, însă altceva nu păreau să mai aibă în comun. Dinescu era prototipul unui „angry young poet“ de 39 de ani, care scrisese mereu poezii la limita cenzurii. Deşliu avea în jur de şaizeci de ani şi era un fost poet propagandist al regimului comunist, care însă nu a putut păstra tăcerea după ce a văzut cum Ceauşescu transformase idealurile, în care scriitorul crezuse, într-o farsă.
În ziua respectivă, nu erau ocupate prea multe mese, iar atmosfera din localul neîncălzit şi deci rece ca gheaţa era sobră şi apăsătoare. Opţiunile meniului erau destul de limitate. Vinul se terminase, berea nu se găsea şi pentru tărie era cam devreme. Deci ne-am hotărât să comandăm o sticlă de şampanie neaoşă — dacă i se putea da titlul de şampanie — împreună cu o porţie de papanaşi pentru fiecare. Dinescu şi-a dat seama de ironia situaţiei şi a exclamat:
„O să zică: «Disidenţii mănâncă papanaşi şi beau şampanie şi mai şi înjură regimul!»“.
Leave a Reply