Proteguitorii au dispărut, dar maşinile încă ne mai veghează…

— Decizi dacă să‑mi spui sau nu adevărul, doctore? a vrut să ştie Yama.

— Eşti un copil curajos dacă vrei să afli despre ştiinţa interzisă, aşa că meriţi să primeşti vreun soi oarecare de răspunsuri, zise doctorul Dismas, scuturându-şi scrumul din ţigară: Boi şi cămile, nilgau, ratite şi cai — cu toţii muncesc sub ameninţarea biciului, supravegheaţi de băieţandri nu mai mari decât tine înarmaţi doar cu nuiele de salcie abia tăiate pentru a le împiedica atacurile. Cum e posibil una ca asta? Pentru că arta din acele animale care tânjeşte după libertate a fost sfărâmată şi înlocuită de obişnuinţă. Nu‑i nevoie decât de o smucitură a băţului pentru a consolida acest obicei; chiar dacă acele fiare ar fi eliberate de harnaşamentele şi poverile lor, ele tot ar fi mult prea distruse pentru a‑şi da seama că ar putea scăpa de stăpânii lor. Cei mai mulţi oameni nu sunt cu mult diferiţi faţă de acele animale de povară, căci spiritele lor sunt distruse de teama inspirată de fantomele religiei invocate de preoţi şi birocraţi. Eu, unul, trudesc din greu pentru a evita acele obiceiuri. Să fii imprevizibil — doar aşa poţi să‑i fraiereşti pe cei care ar vrea să fie stăpânii oamenilor.

Fragment din:

— Şi eu care socoteam că nu crezi în Proteguitori, doctore!

— Nu le pun la îndoială existenţa. Cu siguranţă, au existat cândva. Lumea aceasta stă mărturie; Ochiul Proteguitorilor şi întreaga Galaxie bine orânduită stau mărturie. Dar pun, totuşi, la îndoială marea minciună cu care preoţii hipnotizează populaţia, aceea că Proteguitorii veghează asupra noastră, a tuturor, şi că noi trebuie să le fim pe plac pentru a putea câştiga mântuirea şi a trăi veş­nic după moarte. De parcă unor creaturi care au jonglat cu stelele şi traiectoriile lor le‑ar păsa dacă un om îşi bate sau nu nevasta sau de micile necazuri pe care un copil i le face altuia! E doar o şpagă dată pentru a‑i ţine pe oameni la locul lor, pentru a se asigura că aşa‑numita noastră civilizaţie se va lăsa purtată de propriu‑i avânt. Iar eu, unul, scuip pe ea.

Şi, zicând acestea, doctorul Dismas chiar a scuipat, la fel de delicat ca o pisică, dar reuşind, cu toate acestea, să‑l facă pe Yama să tresară.

Doctorul Dismas a continuat:

— Proteguitorii ne‑au creat, dar au dispărut de‑acum. Sunt morţi, şi, mai mult, şi‑au provocat singuri moartea. Au creat Ochiul şi au căzut prin orizontul evenimentelor lui, prin gura „puţului“ gravitaţional al găurii sale negre cu toate lumile lor cu tot. Şi de ce? Pentru că i‑a cuprins disperarea. Au refăcut galaxia şi‑ar fi putut reface chiar şi întregul univers, dar i‑au lăsat nervii. N‑au fost decât nişte proşti laşi şi oricine crede că ei încă ne mai privesc şi mai veghează asupra noastră, dar, totuşi, nu se amestecă pentru a înlătura teribila suferinţă a lumii, e un prost şi mai mare.

Yama n‑a avut niciun răspuns de dat acestor spuse. Nu exista niciun răspuns. Ananda avusese dreptate: apotecarul era un monstru care refuza să servească pe oricine altcineva cu excepţia propriei sale trufii exagerate.

Doctorul Dismas a continuat:

— Proteguitorii au dispărut, dar maşinile încă ne mai veghează şi mai reglează lumea în conformitate cu nişte precepte învechite. Desigur, maşinile nu pot urmări totul deodată, aşa că ele‑şi alcătuiesc modele şi prevăd comportamentul oamenilor şi observă cu atenţie doar devierile de la normă. Chestia asta funcţionează în majoritatea timpului şi pentru majoritatea oamenilor, dar există o mână de oameni asemenea mie care le desfid previziunile lăsând ca întâmplarea să stea la baza deciziilor pe care le iau. Maşinile nu ne pot urmări căile aleatorii de la un moment la altul, aşa că devenim invizibili. Desigur, o cuşcă precum aceasta în care stăm ajută, de asemenea, la ascunderea noastră de ele, deoarece ne ecranează de sondările maşinilor. Eu port şi o pălărie din acelaşi motiv — e căptuşită cu folie de aluminiu care ecranează.

Băiatul a pufnit în râs, deoarece apotecarul tocmai îşi mărturisise acest obicei ridicol cu o totală solemnitate:

— Vasăzică, ţi‑e frică de maşini.

— Ba absolut deloc! Dar sunt profund interesat de ele. Am o micuţă colecţie de piese de maşini moarte excavate din ruinele deşerturilor de dincolo de centrul lumii — una este chiar aproape intactă, o comoară de nepreţuit.

Doctorul Dismas şi‑a apucat strâns capul în mâini şi şi l‑a scuturat cu violenţă vreme de‑un moment, apoi i‑a făcut cu ochiul lui Yama:

— Dar despre asta nu se cuvine să vorbim! Nu aici! Ele ne‑ar putea auzi, chiar şi‑n această cuşcă.