Cum poate fi definit umorul? În sensul restrâns la care s‑a referit Freud, umorul constă în prezentarea unei situaţii trăite ca traumatizante astfel încât să fie scoase în evidenţă aspectele sale plăcute, ironice, insolite.
În cazul umorului colectiv, asistăm la o transformare a umorului — apărare psihică, intrapsihică, individuală — într‑o apărare pe care o regăsim, în aceeaşi epocă, la un mare număr de indivizi şi care îmbracă astfel o formă colectivizată, socializată, cu precădere eficace în societăţile supuse dictaturii.
Bancurile politice, o categorie care depăşeşte prin diversitatea sa şi prin interesul care i‑a fost acordat toate celelalte categorii tematice, au cunoscut o proliferare uriaşă în societatea comunistă, cenzura şi lipsa de libertate reprezentând condiţiile care favorizează dezvoltarea acestui gen.
Fragment din:
Două teme predominau: penuria cronică a tuturor produselor de folosinţă cotidiană (şi mai ales a alimentelor!) şi personalitatea conducătorilor (şi firesc, a cuplului Ceauşescu). Iată un banc despre penuria de carne:
— Ce diferenţă este între măcelăriile de acum şi cele de pe vremuri?
— ?!? (interlocutorul nu răspunde)
— Înainte, la poartă scria „La Vasile“. Intrai şi înăuntru găseai carne. Acum, la poartă scrie „Măcelărie“ şi înăuntru îl găseşti pe Vasile!
Într‑o perioadă în care mizeria ajunsese la culme, circula acest banc, prezentat sub forma unui anunţ de mică publicitate:
„Schimb scobitoare utilizată la un capăt pe hârtie igienică utilizată pe o parte“.
Incultura lui Ceauşescu, obsesia sa de a demola cartierele vechi din Bucureşti, pasiunea sa pentru vânătoare, dorinţa soţiei sale, Elena, de a trece drept un mare savant, se află la originea a numeroase bancuri. Iată un exemplu:
Într‑o zi, Ceauşescu îşi povesteşte faptele de vânătoare: „Am vânat tot felul de animale: urşi, lei, tigri, dar ce mi‑a plăcut cel mai mult a fost vânătoarea de „pliznoţi“!… Cei din jur se privesc încurcaţi unul pe altul, nu înţeleg şi, în cele din urmă, unul dintre cei prezenţi îndrăzneşte să întrebe: „Dar, tovarăşe preşedinte, ce sunt „pliznoţii“? „Oh, răspunde Ceauşescu… eram în Africa… i‑am gonit până s‑au căţărat într‑un copac. Le era foarte frică şi strigau Please, not! Please, not!“.
În perioada comunistă, bancurile reprezentau singura modalitate de exprimare a opiniilor interzise. Aveau o funcţie catarthică, oferind oamenilor o evadare acceptabilă social. Bancurile reduceau tensiunea existentă în relaţiile sociale, permiţând, totodată, traversarea unor situaţii extrem de dificile1. Pe parcursul acestei perioade, oralitatea reprezenta libertatea, spontaneitatea, creativitatea. Dintr‑o perspectivă psihanalitică, Ernst Kris (1952) consideră că bancurile permit un control temporar al angoaselor insuficient controlate.
Leave a Reply