De unde a plecat toată povestea…

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead. Liza Campbell i-a povestit acestuia despre bunicul ei Jack Cawdor care călătorise pe la începutul secolului trecut împreună cu botanistul Frank Kingdon-Ward în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de ”Niagara a Tibetului”.

În 2004, Woodhead și amicul său Michael Brown vor să refacă traseul din sudul Tibetului, o zonă cu o faună și o floră unice, cu un defileu impresionant despre care se povestește că ar ascunde niște sanctuare secrete. După ce inițial, li se promisese că vor primi viză pentru a ajunge în Canionul fluviului Tsangpo, oficialii chinezi se răzgândesc și îi sfătuiesc, dacă au chef de aventură, s-o ia pe ruta standard din Nepal.

”Erau zvonuri că în toată regiunea defileului să construiește o nouă hidrocentrală și că triburile locale erau mutate de acolo”, povestește Woodhead. Cei doi expediționari își schimbă până la urmă ruta, cuceresc alte vârfuri de câte 5000 de metri. Însă regretul temerarului Woodhead că n-a reușit să urmeze traseul legendar din defileu se transformă într-o ficțiune bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse după ceața și norii din munții tibetani.

Iar dacă veți găsi vreo asemănare întrei expediția autorului și pasajul de mai sos din romanul său Templul din nori, aceasta va fi desigur doar o simplă întâmplare 🙂

***

Găsind o banchetă liberă, Luca se cocoşă îndată peste un vraf de cărţi în încăperea cavernoasă şi tăcută a sălii de lectură. Bibliotecara căutase referinţe la sate învecinate şi forme de relief, scoţând la iveală toate cărţile de şi cu exploratori care se aventuraseră cât de cât prin preajma regiunii în ultima sută de ani.

Vreme de câteva ore le studie temeinic, făcându‑şi însemnări când şi când pe micul carnet Moleskine, pe care el şi Bill îl luau mereu în expediţii.

Munca se dovedi frustrantă. Nici unul dintre exploratori nu se depărtase prea mult de graniţa indiană, iar Luca frunzărise deja trei cărţi, cu stiloul pregătit să noteze, înainte ca un volum cu aspect ponosit să aducă ceva mai promiţător.

În introducere autorul, Frederick Bailey, un ofiţer britanic ce‑şi făcea serviciul la începutul secolului douăzeci, descria cum se decisese să intre ilegal în Tibet, apucând‑o spre nord peste munţii Himalaya, în căutarea unui “canion fluvial uriaş”. La prima privire aruncată asupra hărţii desenate de mână de la începutul cărţii Luca realiză imediat că traseul aparent la întâmplare parcurs de Bailey îl adusese cam la cincizeci de kilometri est de Makalu.

Stilul era tipic eduardian, uşor pompos şi cu artificiozităţi emoţionale, însă după primele pagini Luca se trezi absorbit în povestea lui Bailey. În 1913 el, împreună cu un alt ofiţer pe nume Morshead, îşi croise drum peste graniţa indo‑tibetană, ajungând la o cascadă nu prea mare, în inima unei ravene. Drumul părea totodată dificil şi clandestin. Erau jungle cu copaci înalţi de treizeci de metri, pasuri montane şi negocieri cu ucigaşi din tribul Abor. Pe Luca îl amuză clasicul stoicism britanic şi felul în care le înţepenea buza de sus când venea vorba să “o scoată la liman”.

După evadarea dintr‑un sat, sub o ploaie de săgeţi şi suliţe, cei doi se regrupaseră în jungla deasă. Morshead fusese lovit de nu mai puţin de unsprezece ori, la care Bailey comentase sec:

“Ce sângeroasă probă a dificultăţii de a ucide un bărbat cu o sănătate înfloritoare“.

Zâmbetul îi pieri lui Luca de pe faţă. Doamne, ce se alesese de exploratorii din zilele noastre? Un pic de malarie, un deget degerat şi gata, chemau elicopterele. Pe vremuri exploratorii dispăreau cu anii de pe faţa pământului. Şi chiar dispăreau literalmente. Nu sunau o dată la cinci minute prin satelit şi nici nu‑şi împrospătau site‑ul web cu ultimele ştiri. Oamenii ăia se zbăteau în sălbăticie, singuri şi complet izolaţi de restul lumii. Fuseseră deschizători de drumuri. Desenatori de hărţi.

Viaţa actuală devenise, cumva, călâie. Era nevoie de un efort atât de mare doar pentru a te îndepărta de tot ce‑ţi era familiar, încât această evadare devenea ea însăşi scopul expediţiei, mai degrabă decât vreo descoperire rezultată din ea.

(fragment din romanul lui Patrick Woodhead, Templul din nori)