Care sunt ingredientele de bază ale rezilienței? Unii vorbesc despre șapte factori esențiali (de la talent și gene bune, la mentori și bani), alții pun totul pe seama iubirii primite și date înapoi de la și către cei dragi. Bazându-se pe povești de viață remarcabile (precum cea a fizicianului Stephen Hawking sau cea a actorului Christopher Reeve – fostul Superman), psihiatrul american Salman Akhtar prezintă diversele perspective din cadrul teoriei rezilienței într-unul dintre capitolele cărții sale, SURSELE BUCURIEI.

….
CITEȘTE AICI GRATUIT CAPITOLUL ”REZILIENȚA” din vol. Sursele bucuriei. Curajul, reziliența, recunoștința, generozitatea, iertarea și sacrificiul, de Salman Akhtar, profesor de psihiatrie la Jefferson Medical College și psihanalist-formator în cadrul Centrului Psihanalitic din Philadelphia.

Impactul nociv al traumelor psihologice se manifestă prin complexe de simptome atât de diverse, încât sunt practic nenumărabile. Cu toate acestea, căile cele mai comune de manifestare sunt: (i) retragerea fobică din situații specifice sau din viață în general, (ii) deprimarea masochistă și „colectarea de nedreptăți“ (Bergler, 1961), (iii) furia cronică și căutarea de răzbunare, (iv) flashbackuri, coșmaruri, reacții de panică și alte semne ale „tulburării de stres post‑traumatic“ (DSM‑IV‑TR, 2000, pp. 463–468) și transformarea necazurilor în capital narcisic, însoțită de a se privi pe sine ca pe o „excepție“ (Freud, 1916/2017, p. 276) de la regulile și normele obișnuite ale societății. Toate acestea sunt bine împământenite. Formează tematica principală cotidiană a practicii clinice din domeniul sănătății mentale. Mai puțin notat este faptul că trauma psihologică poate, uneori, să aibă efecte pozitive tacite asupra funcționării și adaptării Eului individului. Acestea includ vigilența, stoicismul sănătos, creșterea ambiției, perseverența și căutarea sporirii cunoașterii cu privire la sine și la ceilalți. De asemenea, uneori este evidentă o sporire posttraumatică a altruismului.

Astfel de consecințe multifațetate ale traumei dau naștere unor multiple tipuri de întrebări. Spre exemplu, ce anume determină dacă, în urma unei traume, vor predomina consecințe pozitive sau negative? Cum se stabilesc proporțiile acestora? Reprezintă consecințele unei traume un rezultat definitiv sau se pot supune acestea elaborării psihice, sedimentării și modificării? Consecințele traumei sunt guvernate mai degrabă de achizițiile pretraumatice ale Eului sau de influențele ameliorative care urmează acesteia? Care este aici rolul inteligenței, al talentelor înnăscute, al imaginației și al fantasmei? Cum și în ce măsură ajută instituțiile
societății (de exemplu, organizații, muzee, monumente sau zile comemorative) și conținătorii culturali (de exemplu, teatru, cinema, poezie) la transformarea impactului traumei individuale sau de grup? Și așa mai departe. Din cadrul acestei panoplii de curiozități, o anume întrebare se remarcă în special pentru clinician: de ce se întâmplă ca unii indivizi să se prăbușească în fața traumei, în timp ce alții pot îndura orice atac asupra sistemului lor? Cu alte cuvinte, care sunt geneza, dinamica și epistemologia rezilienței?


DEFINIȚIE ȘI ARGUMENTE PSIHANALITICE
Travaliul preclinic și clinic sugerează că situațiile stresante moderate din copilărie care pot fi gestionate sau depășite cu succes vor cauza, cel mai probabil, inocularea stresului și reziliență la stres în privința factorilor de stres ulteriori. (Southwick et al., 2005, p. 280)

Reziliența se referă la enigma supraviețuirii. Supraviețuirea nu înseamnă doar supraviețuire fizică, ci implică a menține ceva intact. Poate moralitatea individului, anume menținerea integrității minții în timp ce alții își pierd ancorele morale, și a unei credințe în ceva pozitiv din sine însuși și, în mod potențial, și din ceilalți. (Varvin, 2009, p. 364)

Glosarele psihanalitice majore (Eidelberg, 1968; Laplanche și Pontalis, 1973/1994; Moore și Fine, 1968, 1990; Rycroft, 1968/2013) nu listează „reziliența“ ca un termen recunoscut, iar indexul operelor complete ale lui Freud (Standard Edition, Vol. 23) nu are o intrare pentru aceasta. Apelând la dicționarul limbii engleze, „reziliența“ este definită în Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary drept: „(1) capacitatea unui corp supus unui șoc de a reveni la mărimea și forma inițială, în urma unei deformări cauzate mai ales de stres compresiv; (2) o abilitate de a se recupera sau de a se adapta cu ușurință la necazuri sau schimbări“ (Mish, 1983, p. 1003). O privire atentă asupra acestei definiții dezvăluie că reziliența: (i) poate implica atât planul fizic, cât și pe cel psihologic; (ii) nu constituie doar o reacție la traumă, ci și la schimbare în general; și (iii) reprezintă fie o revenire la status quo‑ul psihosomatic, fie o adap‑ tare mai mult sau mai puțin armonioasă la realitatea internă sau externă modificată.

Această ultimă caracteristică menționată aduce în discuție enigma lingvistică referitoare la relația dintre reziliență și flexibilitate. Deși, în mod ocazional, utilizate interșanjabil (Kay,1976, pp. 343, 673), cele două denotă fenomene destul de diferite. Flexibilitatea indică maleabilitate, complianță și adaptare la situații modificate. Reziliența, în contrast, se axează pe revenirea la starea originară, pe nesupunere și pe recuperare. În termenii lui Hartmann (1939/1958), flexibilitatea se referă mai degrabă la adaptarea autoplastică, în timp ce reziliența se referă la cea aloplastică. Aceasta ne aduce înapoi înspre literatura psihanalitică dedicată forțelor care conduc indivizii către autoprotecție și recuperare în urma întâmplărilor nefericite și a dificultăților. Descrierile lui Freud (1905b, 1909, 1915) cu privire la „pulsiunile Eului“ sunt foarte pertinente aici. Acestea servesc scopuri de „autoconservare“ (1909/2005, p. 393), de „pulsiune egoistă“ (1908/2009, p. 246) și de „înzestrare pulsională independentă“ (1930/2009, p. 288). În acest context, prefixul auto se presupune în general a se referi la sinele corporal, având într‑adevăr această conotație. Pe de altă parte, se referă și la sinele psihic; așadar, obiectivele pulsiunilor (instinctelor) Eului sunt, de asemenea, de conservare și căutare psihică. Freud a subliniat faptul că pulsiunile de autoconservare operează în acord cu principiul realității și se dedică lucrurilor util de protejat împotriva daunelor aduse individului.


 CITESTE AICI GRATUIT CAPITOLUL ”REZILIENȚA” din vol. Sursele bucuriei. Curajul, reziliența, recunoștința, generozitatea, iertarea și sacrificiul.

***
Salman Akhtar este profesor de psihiatrie la Jefferson Medical College și psihanalist-formator în cadrul Centrului Psihanalitic din Philadelphia. La Editura Trei, a mai apărut volumul său “Sursele suferinței”. Este, de asemenea, interesat de abordarea psihanalitică a culturilor orientale.