Pentru că subiectul sexualității conține în sine un înalt potențial exploziv la nivel social, teoriile psihologice științifice asupra sexualității au puterea de a detona relațiile tradiționale. Acest lucru a fost resimțit probabil din plin de Sigmund Freud (1856–1939), a cărui teorie despre sexualitate a fost întâmpinată inițial cu mult scepticism, dar și cu mare interes de către numeroși contemporani ai acestuia. Cu toate acestea, când explorările sale l-au adus în profunzimea cuibului de viespi al abuzurilor sexuale din interiorul relațiilor familiale, el a retractat ipotezele privind cauzele așa-numitei isterii, din teama că acestea vor fi respinse categoric de societate, dezamorsându-le și falsificându-le din acest motiv, în detrimentul pacienților săi. Astfel, Freud a apelat la o nouă ipoteză: acum nu mai era
vorba despre traume sexuale propriu-zise suferite de copii, ci despre fantasmele lor (apărute spontan în dezvoltarea sexuală naturală) de a se căsători cu părintele de sex opus și de a face sex cu acesta, fantasme încurajate, în viziunea lui Freud, de poveștile părinților sau de visele în care copiii sunt abuzați de către părinți (Freud 2010). Conform teoriei lui Freud, reprimarea pulsiunii sexuale prin sublimare ar fi un izvor al performanțelor culturale, reprezentând astfel o dinamică de bun augur. Pe baza acestui raționament, el a rămas, inclusiv după moartea sa, un membru onorabil al comunității burgheze.

Wilhelm Reich (1897–1957) vedea lucrurile într-un mod diferit. Poziția lui bazată pe critica socială este direct orientată către tema sexualității. Conform teoriei sale, oprimarea clasei muncitoare își are rădăcinile în reprimarea sexuală. Din perspectiva lui Reich, există o conexiune directă între reprimarea sexualității și dezvoltarea regimurilor totalitare, în special a fascismului (Reich 1971). Emanciparea sexuală echivala din punctul său de vedere cu a pune bazele unei revoluții care să vizeze edificarea unei societăți neierarhizate, compuse din indivizi liberi și creativi. Prin orgasme optime, „armura“ corporală rigidă (construită pentru a reprima afectivitatea) ar urma să devină redundantă, astfel încât oamenii să poată fi, în general, mai relaxați și mai fericiți.

Fragment din volumul nou apărut în colecția Psihologie Psihoterapie: Iubire, dorință și traumă. Calea către o identitate sexuală sănătoasă - Franz Ruppert

Alfred Kinsey (1894–1956) s-a ocupat de evoluția și biologia viespilor, înainte de a-și orienta cercetările în direcția sexualității umane. Încălcând tabuul, a început prin a intervieva bărbații americani referitor la viața lor sexuală. Ceea ce a fost adus astfel la lumină, referitor la practicile sexuale și la amploarea acestora, a șocat opinia publică. Când mai apoi a intervievat și femeile americane, arătând că ele sunt, de asemenea, profund diferite de imaginea ideală a puritanismului american, Kinsey a devenit — atât ca profesor, cât și ca persoană particulară — victima unor presiuni teribile din partea opiniei publice. Materialele publicate pe baza interviurilor sale („Kinsey-Report“) rămân totuși, până în prezent, un reper important în procesul de emancipare a sexualității umane (Boyle 2005).

Mișcarea care a cuprins în 1968 multe din statele europene, dar și Japonia și America s-a bazat pe scrierile lui Wilhelm Reich și pe ideea acestuia, conform căreia desființarea ierarhiilor sociale ar trebui însoțită de eliberarea de constrângeri și norme sexuale. Au fost fondate comunități în cadrul cărora se practica „iubirea liberă“, fără constrângerea de a forma un cuplu. Instituția căsătoriei căzuse în dizgrație. Emanciparea sexuală era privită ca parte a luptei politice pentru libertățile individuale și pentru desființarea structurilor autoritare (Amendt 1979).

Cartea lui Hans-Joachim Maaz Die neue Lustschule (Noua școală a plăcerii — Maaz 2017) este, de asemenea, o carte de liberalizare sexuală în cel mai strict sens al cuvântului, în care sunt explicate dimensiunile teoretice, fizice și psihice ale plăcerii; tema plăcerii fizice și cea a plăcerii relaționale sunt corelate într-un mod ușor de înțeles pe baza amplei experiențe psihoterapeutice a autorului. El atrage atenția asupra faptului că tulburările capacității de a simți plăcere, precum și cele relaționale sunt cauzate și menținute de structurile sociale, indicând, la rândul său, în direcția potențialului emancipator al sexualității congruente cu propria identitate.

De la introducerea, în secolul al XIX-lea, a conceptului de „isterie“ și până la acceptarea fără împotriviri a descoperirilor în privința potențialului de plăcere sexuală (lucru întâmplat începând cu secolul nostru) a fost cale lungă. În pofida faptului că trei sferturi din întreaga populație feminină nu are orgasm în timpul actului sexual cu un bărbat, Freud era totuși de părere că orgasmul vaginal ar fi, pentru femei, vârful împlinirii lor sexuale; astăzi, în schimb, este recunoscută și validată științific realitatea conform căreia femeile obțin satisfacție sexuală în principal prin stimularea clitorisului. Biologia organelor sexuale (de ambele genuri) este explicată științific, iar tabuul psihic și limitele impuse de rușine au fost în cea mai mare parte depășite.

În prezent, cele mai discutate teorii asupra sexualității sunt, în statele occidentale, mai degrabă de natură sociologică. Termenul „sex“ se referă la partea fizic-biologică a sexualității, în timp ce termenul de „gen“ (în engl.: gender) denumește aspectul sociocultural al sexualității umane. În cazul „genului“, e vorba despre comportamente specifice rolurilor de gen și despre expectanțele sociale. Corpul și psihicul sunt abordate, în contextul acestor discuții, tot mai scindat: o persoană, deși născută în corp de bărbat, ar trebui să poată duce totuși viața unei femei dacă așa dorește — și invers. Remodelarea corpului conform dorinței psihice de a fi bărbat sau femeie este percepută drept cea mai înaltă formă a libertății individuale. Având în vedere că medicina modernă pune la dispoziție tehnica necesară schimbării de sex, pare să rămână de acum la libera alegere a fiecăruia dintre noi cu ce identitate sexuală dorim să trăim. În plus, societatea este presată de cereri agresive de creare a condițiilor adecvate pentru ca oricine să se poată bucura de propria orientare sexuală (de ex.: se solicită cabine de toaletă speciale pentru cel de-al treilea sex). Întrebarea, în cadrul acestui discurs unilateral, este: cine pe cine anume discriminează și stigmatizează din cauza orientării sale sexuale (Nunez și Schneeberger 2018).

În opinia mea, dezbaterile referitoare la diferențele de gen produc mai multă confuzie decât claritate, de vreme ce, așa cum am menționat deja, conform experienței mele de până acum, clivajul dintre corp și psihic este în sine urmarea unei traume identitare. Explorarea și vindecarea acestei traume ar fi probabil mult mai productivă în cazul celor afectați decât să continuăm să plutim în deriva discuțiilor raționalizante și ideologice.

***
Franz Ruppert este specializat în psihoterapia traumei și este profesor la Universitatea Catolică de Științe Aplicate din München. De același autor, la Editura Trei au mai apărut: Traumă, atașament, constelații familiale (2012), Simbioză și autonomie (2015), Corpul meu, trauma mea, eul meu (2018), Trauma, anxietate și iubire (2019) și Cine sunt eu într-o societate traumatizată? (2020).