— Varza murată ne face speciali, a explicat Lizzie când a deschis ușa din plastic pentru a‑i arăta lui Themba unitățile hidroponice.
A ridicat de pe nisipul umed o căpățână de varză verde‑pal și a pus‑o cu grijă în palmele făcute căuș ale băiatului.
Și‑a ținut răsuflarea, când Themba a legănat‑o în palmă, sperând: Te rog! Te rog, nu‑mi spune c‑așa ceva aveți și voi acasă.
Themba a trecut un deget cafeniu‑închis în lungul vinișoarelor verzi, apoi i‑a dat drumul cu un suspin de uimire.
— Grozav, a rostit el.
Lizzie și‑a umflat pieptul. Themba absolvise ultimul ei test. La zece ani, băiatul era cu doi ani mai mic, cu cincisprezece centimetri mai scund și cu opt nuanțe de culoare mai întunecat decât Lizzie, iar ea îl cunoscuse de trei zile și nouă ore, un timp record. Asta îl făcea prietenul ei cel mai bun din toate timpurile.
Themba s‑a aplecat prin chepengul de acces ca să ridice altă varză, dar una dintre escortele lui l‑a tras înapoi, prinzându‑l de gulerul caftanului roșu‑auriu. Lizzie a fost sigură că Themba va protesta de data asta, însă el le‑a ignorat ca întotdeauna.
— Voi creșteți astea aici? a întrebat‑o. În spațiu?
— Exact, a încuviințat Lizzie mândră, privind cum escortele inspectau bazinul hidroponic în căutare de capcane. Mam spune că‑n Spirala Vestică există mii de stații de realimentare, dar numai noi avem varză murată autentică, de casă: un borcan la zece indo‑dolari, patru borcane la treizeci. Cunosc căpitani care‑ș i adaugă o escală suplimentară pe hărțile de salturi, doar ca să poată cumpăra kimchi de la noi, da‑da!
— Să‑mi zici și mie cum se face!
Themba a strecurat un deget în borcanul de varză murată — escortele îl testaseră deja — și a lins zeama de pe el.
— Bineînțeles, dacă nu‑i cumva vreun secret de fabricație sau mai știu eu ce.
— E destul de simplu, a răspuns Lizzie — deși s‑a întrebat dacă Mam nu se va supăra totuși că destăinuie rețeta. Îți pot arăta și‑acum, dacă ăștia nu mi s‑ar băga‑n cale.
— Sunt de treabă, să știi. Haideți, băieți, lăsați‑ne niște spațiu. Au trecut trei zile — n‑o să‑mi ia gâtul tocmai acum.
Escortele au ieșit fără chef din bucătăria stației, un colțișor confortabil și suficient de mare pentru ca două persoane să poată decongela prânzuri prefabricate pentru oaspeții zilnici. Lizzie le‑a văzut mușchii flexionându‑se când s‑au așezat pe băncile din aluminiu ale cantinei, fulgerând‑o din priviri prin ferestruica de servire. Escortele îi dădeau fiori; aveau chipuri perfect netede și nu zâmbeau niciodată. Nu semănau deloc cu Themba, a cărui față lătăreață cu nas aplatizat era atât de expresivă, încât trecea de la surâsurile răutăcioase la tristețea pocăită cât ai clipi din ochi. Băiatul purta un veșmânt larg, unduitor, viu colorat, iar părul împletit în codițe spic îi era presărat de mărgele; bodyguarzii lui aveau uniforme scrobite de‑un albăstrui‑metalic.
— Eu n‑am gătit niciodată! a anunțat el, frecându‑și palmele încântat înaintea libertății aceleia neașteptate. Toată mâncarea‑mi este adusă. Așa că, atunci când voi sta cu șefii de stat din Giner, le voi face varză murată. Ei o să mă‑ntrebe: „De unde ai învățat rețeta asta grozavă?“. Și eu o să zic: „Din spațiu“.
— Asta o să‑i impresioneze?
— Glumești? Când o s‑audă că o mâncare reală, crescută natural, provine de la un avanpost? Dintr‑un sistem fără planete locuibile? Când o să termin, toți o să vrea să locuiască în stații spațiale.
— Ești grozav, a zis Lizzie izbucnind în râs. Sper ca nava să nu‑ți mai fie reparată niciodată.
Băiatul s‑a înroșit la față.
— Îmi place‑aici, dar trebuie să mă duc să‑mi iau răsplata.
— Care‑i răsplata?
— O să fiu…
Un bodyguard s‑a sculat atât de rapid, că și‑a izbit genunchiul de mesele din cantină. Themba a privit într‑acolo cu un aer nervos.
— I‑un secret, a șoptit el. Un secret de stat. Dar va fi a‑ntâia.
Citiți continuarea povestirii Stația Verzei-Murate
de Ferrett Steinmetz în Antologia Nebula 2013
Leave a Reply