Știu ce ai făcut iarna trecută!

Băiatul răspunde atât de bine la inducţie, încât Erik se întreabă dacă n-ar trebui să încetinească un pic procesul. Ştie că întâmplările grave pot creşte sensibilitatea faţă de hipnoză, că stresul interior poate funcţiona ca un motor inversat, încetinirea se petrece neaşteptat de brusc şi turaţia scade foarte repede la zero.

— Voi număra acum invers şi la fiecare cifră pe care o vei auzi te vei relaxa şi mai mult. Vei simţi cum te umpli de o mare linişte şi cât de plăcut este totul în jurul tău. Se relaxează degetele de la picioare, gleznele, pulpele. Acum eşti şi mai relaxat, te simţi şi mai greu, genunchii devin mai grei, şi picioarele, până sus. Simţi cum te scufunzi, totul e moale şi plăcut. Totul e liniştit, nemişcat şi mângâietor.

Erik pune o mână pe umărul băiatului. Privirea îi e fixată pe pântece şi la fiecare expiraţie spune o cifră, în ordine inversă.

Uneori schimbă tiparul logic, dar tot timpul continuă numărătoarea descrescătoare. O senzaţie de uşurătate, de vis şi de putere fizică îl umple pe Erik, în vreme ce se derulează procesul. Numără şi în acelaşi timp se vede pe el însuşi, scufundându-se într-o apă cu totul luminoasă şi bogată în oxigen. Aproape a uitat senzaţia de mare albastră, de ocean. Zâmbitor, coboară de-a lungul unei uriaşe formaţiuni stâncoase. O falie continentală, care continuă spre hăul enorm. Apa străluceşte, plină de băşici mici. Cu o senzaţie de fericire în trup, se lasă doar să cadă lipsit de greutate pe lângă peretele zgrumţuros.

Băiatul arată semne evidente de repaus hipnotic. O expresie împietrită i s-a aşternut peste obraji şi gură. Erik a socotit întotdeauna că feţele pacienţilor devin mai late, mai plate. Mai puţin frumoase, dar fragile şi fără vreo afectare.

Erik se scufundă mai departe, întinde un braţ şi atinge peretele de stâncă care-i trece prin faţă. Apa luminoasă se transformă lent în roz.

— Acum eşti destins profund, spune Erik liniştit. Şi totul este foarte, foarte plăcut.

Ochii băiatului lucesc în spatele pleoapelor pe jumătate închise.

— Josef… încearcă să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat ieri. A început ca o zi de luni obişnuită, dar seara e cineva care vine în vizită.

Băiatul e tăcut.

— Acum îmi povesteşti ce se întâmplă, spune Erik.

Băiatul dă din cap abia perceptibil.

— Eşti în camera ta? Asta faci? Asculţi muzică?

Băiatul nu răspunde. Gura se mişcă întrebând, căutând.

— Mama ta era acasă când ai venit de la şcoală? spune Erik.

Josef dă din cap.

— Ce faci când vii de la şcoală, Josef?

Băiatul şopteşte ceva.

— Nu aud, spune Erik. Vreau să vorbeşti mai tare ca să aud.

Buzele băiatului se mişcă din nou şi Erik se apleacă în faţă.

— Ca focul, exact ca focul, bolboroseşte el. Încerc să închid ochii, intru în bucătărie, dar nu se poate, printre scaune se aud trosnete şi flăcări roşii se răspândesc pe podea.

— De unde vine focul? întreabă Erik.

— Nu-mi amintesc, s-a întâmplat ceva mai înainte….

Tace din nou.

— Întoarce-te puţin în urmă, înainte ca focul să se fi aprins în bucătărie, spune Erik.

— E cineva acolo, spune băiatul. Aud pe cineva ciocănind la uşă.

— La uşa de la intrare?

— Nu ştiu.

Chipul băiatului devine dintr-odată încordat, se vaită neliniştit şi dinţii de jos sunt dezgoliţi într-o grimasă bizară.

— Nu e niciun pericol, Josef, aici eşti în siguranţă, eşti calm şi nu simţi nicio nelinişte. Doar priveşti la cele ce se întâmplă, nu participi, tu vezi doar evenimentele de la oarecare distanţă şi nu e deloc periculos.

— Picioarele sunt albastru-deschis, şopteşte el.

— Ce spui?

— Bate la uşă, spune băiatul nedesluşit. Deschid, dar nu e nimeni, nu văd pe nimeni. Dar ciocăniturile continuă. Înţeleg că cineva îşi bate joc de mine.

Pacientul respiră mai iute, pieptul i se mişcă convulsiv.

— Ce se întâmplă acum? întreabă Erik.

— Mă duc la bucătărie şi iau o bucată de pâine.

— Mănânci un sendviş?

— Dar acum bate din nou, zgomotul vine din camera Lisei. Uşa e deschisă şi văd că lampa ei e aprinsă. Atent împing uşa cu cuţitul şi privesc înăuntru. Lisa e culcată în pat. Are ochelarii pe nas, dar stă cu ochii închişi şi respiră gâfâit. E albă la faţă. Braţele şi picioarele sunt nemişcate. Apoi, lasă capul pe spate şi gâtul e întins şi începe să lovească cu picioarele în căpătâiul patului. Loveşte mai repede, tot mai repede. Îi spun să înceteze, dar ea continuă, tot mai tare. Strig la ea şi cuţitul a început deja să se înfigă şi mama vine în goană şi trage de mine şi eu mă întorc şi cuţitul iese, doar ţâşneşte din mine, caut alte cuţite, mi-e frică să mă opresc, trebuie să continui, nu se poate să mă opresc, mama se târăşte prin bucătărie, podeaua e toată roşie, trebuie să încerc cuţitele pe tot, pe mine, pe mobile, pe pereţi, lovesc şi împung şi deodată sunt obosit şi mă aşez jos. Nu ştiu ce se întâmplă, mă doare în corp şi mi-e sete, dar nu mă pot mişca.

Erik simte cum atârnă împreună cu băiatul în apa luminoasă, picioarele lor se mişcă molatic şi el urmăreşte cu privirea stânca, mai jos şi mai jos, nu se sfârşeşte, doar se întunecă apa şi devine albastru-cenuşie şi pe urmă de un negru care ispiteşte.

— L-ai întâlnit… începe Erik şi îşi aude glasul tremurând. L-ai întâlnit mai devreme pe tatăl tău.

— Da, la stadionul de fotbal, răspunde Josef.

Apo tace, pare ezitant, priveşte fix înaintea sa cu o privire adormită.

Erik vede că pulsul i se măreşte şi înţelege că în acelaşi timp tensiunea arterială scade.

— Vreau să te scufunzi şi mai adânc, spune Erik pe un ton reţinut. Te scufunzi, te simţi mai liniştit, ai o senzaţie mai plăcută, şi…

— Nu mama? întreabă Josef cu o voce jalnică.

— Josef, povesteşte… ai întâlnit-o şi pe sora ta mai mare, pe Evelyn?

Erik pândeşte chipul lui Josef, conştient că supoziţia lui poate duce la probleme, o fisură în procesul de hipnoză, dacă se dovedeşte că a greşit. Dar era obligat să facă o tăietură bruscă, pentru că timpul nu-i va ajunge, va trebui să întrerupă hipnoza foarte curând, starea pacientului e pe cale să devină din nou acută.

— Ce s-a întâmplat când ai întâlnit-o pe Evelyn? întreabă el.

— N-ar fi trebuit niciodată să merg la ea.

— Ieri a fost?

— Se ascundea în cabană, şopteşte băiatul zâmbind.

— Ce cabană?

— A mătuşii Sonja, spune el ostenit.

— Descrie ce se petrece în cabană!

— Stau acolo şi Evelyn nu e bucuroasă, ştiu ce gândeştea, murmură el. Sunt doar un câine pentru ea, nu am nicio valoare…

Lacrimile lui Josef curg, gura îi tremură.

— Îţi spune Evelyn asta?

— Nu vreau, nu trebuie s-o fac, nu vreau, scânceşte Josef.

— Ce nu vrei?

Pleoapele încep să i se zbată spasmodic.

— Ce se întâmplă acum, Josef?

— Ea spune că trebuie să muşc şi să muşc, ca să-mi primesc răsplata.

— Pe cine să muşti?

— E o fotografie acolo, în cabană… o fotografie într-o ramă care arată ca o ciupercă… Pălăria Şarpelui¹… e tata, mama şi Bocceluţa, dar…

Trupul i se încordează brusc, picioarele se mişcă iute şi se strâng, e pe cale să iasă din hipnoza adâncă. Erik îl conduce atent înapoi, îl linişteşte şi-l ridică cu câteva nivele. Închide cu grijă porţile spre toate amintirile din ziua aceea şi toate amintirile din timpul hipnozei. Nimic nu trebuie să mai stea deschis când el începe delicatul proces de trezire.

Josef stă culcat cu o expresie zâmbitoare pe pat, atunci când Erik îl părăseşte. Comisarul criminalist se ridică de pe scaunul din colţ şi-l urmează afară din cameră, apoi se duce la automatul de cafea.