Strigătul primar

– Simt că-mi vine să ţip, spuse el.

– Cum vine asta? spuse terapeuta.

– Pentru că sunt furios.

– Pe ce anume eşti furios?

– Nu ştiu. Ştiu doar că îmi vine să ţip.

Pacientul, un bărbat de vreo douăzeci şi ceva de ani, citise despre o formă de „terapie prin strigătul primar” şi îi ceruse terapeutei sale, o psihanalistă, să-l lase să încerce asta în timpul şedinţelor lor. La început, terapeuta se opusese solicitării lui de a ţipa. Ea simţea că dorinţa lui de a face asta era o formă de rezistenţă la procesul analitic – o rezistenţă la asocierea liberă, la verbalizarea sentimentelor sale şi la analiza propriei sale rezistenţe.

Totuşi, pe măsură ce timpul trecea ea începu să înţeleagă că el nu putea verbaliza anumite sentimente pentru că acestea îşi aveau originea în stadiul oral, un stadiu care precede capacitatea de verbalizare. Pacientul nu-şi putea verbaliza mânia din această perioadă, deoarece venea de dincolo de verbalizare.

Pacientul se afla de vreo câţiva ani în terapie şi, în cea mai mare parte a timpului, fusese extrem de pasiv. Îşi perlaborase deja cele mai multe dintre problemele sale oedipiene şi anale, iar acum ajunsese la cele din stadiul oral. Mama sa murise când el avea un an, iar el rămăsese cu o fixaţie din acea perioadă, fiind blocat într-un stadiu al doliului neîncheiat. Pasivitatea sa extremă era un rezultat al apărării împotriva furiei pe care o simţea faţă de mama sa, pentru că murit și, astfel, l-a abandonat, o furie pe care nu o putea exprima în cuvinte și pe care nu o putea asuma ca un adult. El folosea de asemenea mecanismul de apărare al clivajului eului: o parte din el recunoştea moartea mamei sale, dar o altă parte, inconştientă, o mai aştepta încă să se întoarcă. Dorinţa lui de a striga îşi avea originea în apariţia treptată a acestei furii în cursul terapiei, apariţie pe care o putea simţi în pieptul său, dar pe care nu o putea înţelege la nivel verbal.

– M-am mai gândit la asta, îi spuse terapeuta într-o zi, şi am decis că poate ar fi bine pentru tine să ţipi.

– Chiar așa? – Pacientul a rămas mai întâi surprins de schimbarea atitudinii terapeutei sale.

– Eşti sigură?

– Sunt sigură, dacă şi tu eşti sigur.

– Sunt foarte sigur.

La solicitarea terapeutei, pacientul se întoarse cu faţa în jos pe canapea şi ţipă în pernă. Ţipă vreo câteva minute, apoi se opri şi relată că îi dispăruse durerea de cap. În şedinţa următoare ţipă alte cinci minute. Din nou raportă că-i dispăruse durerea de cap. Timp de câteva luni, strigă preţ de cinci-zece minute în fiecare şedinţă. La început, ţipetele sale erau fără cuvinte. Apoi începu să ţipe:

–          Mami, mami, mami!

Apoi ţipă:

–          Te urăsc! Te urăsc! Te urăsc! De ce m-ai părăsit, mami? De ce? Te urăsc din tot sufletul! Te detest! De ce? De ce? De ce?

În tot acest timp, țipetele lui luară forme diferite. La început fură mai degrabă superficiale şi forţate, dar până la sfârşit ajunseră să fie profunde şi iritate, ca ale unui bebeluş. De asemenea, până la final, începuse să hohotească. Ţipa câteva momente, după care continua să plângă până la epuizare.

 După o vreme, pacientul însuşi decise că era suficient.

– Nu cred că o să mai strig astăzi, îi spuse el terapeutei.

– De ce nu?

– Simt nevoia să vorbesc despre asta acum.

– E în regulă. Cred că e o idee bună.

Anul următor a fost dedicat perlaborării experienţelor sale preverbale.

Fragment din proaspătul volum 101 succese terapeutice   

Citește și:

Terapeuta ”heterosexuală” și pacienta lesbiană