trezirea erouluiSufletul este partea psihicului care ne conectează cu ceea ce este etern şi ne oferă un sens pentru ceea ce contează şi are valoare în vieţile noastre. În psihologia jungiană, Sufletul este deseori folosit ca sinonim pentru psihicul însuşi sau, variabil, pentru inconştientul colectiv din care răsar arhetipurile. În gândirea religioasă, Sufletul este partea nemuritoare din fiecare persoană şi care este capabilă de creştere şi dezvoltare spirituală. În termeni populari, Sufletul este asociat cu capacitatea de a avea sentimente adânci (ca în expresia „sufletist“) sau, ca în „pierderea‑sufletului“, cu sensul (sau pierderea unui asemenea sens) de semnificaţie, valoare şi scop.

Nu este necesar să credem în Dumnezeu într‑un sens convenţional religios sau chiar să credem într‑o viaţă de apoi, pentru a ne dezvolta Sufletele. Începem să fim preocupaţi de Suflet atunci când simţim nevoia de a cunoaşte sensul vieţii sau al propriilor vieţi, atunci când simţim nevoia de a realiza o anumită conexiune cu cosmosul sau când ne contemplăm mortalitatea.

Uneori, Sufletul face posibil un sens al Unităţii sau conexiunii spirituale sau, mult mai des, al intimităţii cu altă fiinţă umană. Paradoxal, realizarea graniţelor de către Eu ne permite să riscăm conexiunea — pentru că nu ne mai temem că vom fi înghiţiţi şi ne vom pierde.

Eul este foarte bun la construirea graniţelor distincte, individuale, dar are nevoie de suflet pentru a trăi experienţa sensului.

În lumea modernă deseori ne lipsesc chiar categoriile respectabile în care să ne gândim la sufletele noastre. Principala noastră experienţă cu Sufletul poate fi una negativă, un sentiment că ceva lipseşte din vieţile noastre. Din cauza faptului că societatea noastră neagă Sufletul, trăim experienţa lui în primul rând printre fisuri — fisurile din sănătatea şi moralitatea noastră şi cele aduse de crize. De exemplu, mulţi oameni trăiesc experienţa Sufletului numai prin autodistrugere: adicţii, pofte, comportamente obsesionale. Totuşi, în timpul marilor crize ale vieţii individul tânjeşte deodată la sens şi conexiune cosmică.

Sufletul este evident în tranziţiile vieţii umane, de la copilărie la pubertate, de la adolescenţă la prima tinereţe, apoi la parentalitate, la mijlocul vieţii, la vârsta avansată şi, în cele din urmă, la moarte. Acestea sunt momente „intermediare“ sau de „staţionare în prag“, când ai depăşit o identitate, dar nu ai atins‑o încă pe cealaltă. Sunt şi momentele în care tânjim cel mai predictibil şi mai sigur după contactul cu un element transcendent.

În multe culturi s‑au dezvoltat ritualuri şi mituri sacre pentru a media şi ajuta la atenuarea acestor tranziţii, pentru a ne uşura trecerea de la o realitate la alta.
În mod cert, lipsa acestor ritualuri şi relativa lipsă de consideraţie pentru dimensiunea spirituală din societatea seculară modernă fac aceste treceri atât de dificile şi solitare. Deşi într‑un anumit grad suferinţa şi singurătatea sunt inevitabile în toate culturile, durerea poate fi uşurată dacă avem un cadru care să ne ajute să înţelegem ce ni se întâmplă.

Iniţierea

Unele culturi au asigurat experienţe iniţiatice speciale în misterele sacre ale Sufletului, fără ca acestea să fie legate de alte treceri ale vieţii. Marele culte misterice din perioada elenistică a Greciei, Siriei, Anatoliei, Egiptului şi Persiei, de exemplu, erau iniţieri secrete menite să‑i ajute pe oameni să se desprindă de realităţile obişnuite, consensuale, pentru a vedea şi auzi străvechi adevăruri spirituale.

Scopul iniţierii este să ne ajute să recunoaştem sensul şi semnificaţia experienţelor pe care le simbolizează în vieţile noastre. Neofitului nu îi lipseşte experienţa Sufletului, însă el eşuează în recunoaşterea puterii şi a sensului său. Iniţierea face asemenea experienţe conştiente, nu în limbajul Eului, ci în cel al Sufletului — prin mit, simbol, cântec, artă, literatură, ritual.

Călătoria eroului este o iniţiere în realităţile călătoriei Sufletului. Călătoria necesită ca noi să stabilim şi apoi să lăsăm la o parte controlul asupra vieţilor noastre; să renunţăm la groaza pe care ne‑o stârneşte confruntarea cu moartea, durerea şi pierderea, pentru a experimenta viaţa ca întreg. Pentru a realiza acest lucru trebuie să extindem viziunea îngustă a Eului nostru. Trebuie să renunţăm la sentimentalism, la siguranţă şi predictibilitate şi chiar la grija cu privire la siguranţa fizică, la eficienţă şi virtute. În acest sens, ieşim din dualismul bine/rău, eu/tu, noi/ei, lumină/întuneric, corect/greşit şi intrăm într‑o lume a paradoxului.

Moralitatea călătoriei este solicitantă şi absolută, dar este diferită de moralitatea Eului. Conştiinţa normală a Eului nostru vrea să fie nemuritoare, să fie scutită de orice suferinţă, să aibă succes, să fie prosperă şi iubită. Mai presus de tot, Eul vrea ca lumea să aibă un sens.

Pentru a efectua călătoria e nevoie să înlăturăm toate aceste dorinţe şi să vedem adevărul Sufletului: esenţa vieţii este misterul. Adevărul Sufletului nu are neapărat vreun sens din punctul de vedere raţional al Eului. Este bine să fii „sănătos, bogat şi înţelept“, însă ceea ce ne face vii şi reali este explorarea misterelor centrale ale vieţii, unde învăţăm despre dezmembrare, moarte, disoluţie, sex, pasiune şi extaz şi vedem frumuseţea a tot ce este.

Pregătirea pentru călătorie presupune să înveţi să fii puternic, moral şi sănătos, însă călătoria în sine presupune experimentarea marilor mistere ale vieţii — moarte, pasiune, naştere, creaţie — ca mistere.

Fără Suflet, ne simţim ca nişte automate. Facem mişcările potrivite, însă este deplasare fără sens. Putem parcurge chiar multe dintre experienţele iniţierii, însă suntem atât de îndepărtaţi de Sufletele noastre, încât rămânem neafectaţi şi netransformaţi. Însă avem multe şanse. În mod autentic, nu este niciodată prea târziu. Pătrundem din nou şi din nou în mistere de multe ori, la nivelurile de înţelegere din ce în ce mai profunde. Nu există nicio pedeapsă pentru eşecul individului de
a se conecta la Sufletul său, exceptând sentimentul perpetuu prezent de lipsă de sens în propria viaţă, care este o pedeapsă suficientă.

A deveni real

Iniţierea începe în copilărie, cu primele noastre experienţe de confuzie, suferinţă, iubire intensă, tânjire şi frustrare. Pentru copii, cea mai potrivită metaforă pentru experienţa iniţiatică este procesul prin care un obiect sau o jucărie capătă viaţă. Majoritatea copiilor, asemenea majorităţii adulţilor, poate fi comparată la un anumit nivel cu obiectele ce capătă viaţă în anumite poveşti; pentru că, până ce nu ne confruntăm cu Sufletele noastre, putem fi buni, putem fi chiar plini de succes, însă nu ne vom simţi reali, nefiind, de fapt, noi înşine.

Pinocchio este un exemplu binecunoscut din literatura pentru copii, care se confruntă cu procesul de a deveni real. Gepetto tânjeşte după un fiu şi ciopleşte păpuşa Pinocchio dintr‑o bucată de lemn. Apoi apare Zâna Albastră, oferindu‑i păpuşii posibilitatea de a se mişca singură. Gepetto şi Zâna Albastră (simbolic Eul şi Spiritul) pot crea o păpuşă bine‑crescută, însă numai Pinocchio poate câştiga dreptul de a fi real.

La început, el este o păpuşică „bună“, făcând tot ceea ce se aşteaptă de la el. Primul său semn de independenţă este un act de nesupunere şi trădare a lui Gepetto,
a Zânei Albastre şi a micuţei sale conştiinţe, greierele. Pleacă cu huliganul Feştilă spre Insula Plăcerilor. Asemenea celor mai mulţi dintre noi, atunci când porneşte
în căutarea propriei fericiri, este abătut de la drum de plăceri triviale (consumarea bomboanelor şi distrugerea proprietăţii).

Pinocchio coboară în abisurile căutării plăcerii instinctuale, însă evadează la timp, tocmai când observă că el şi prietenii lui se transformă în măgari. Această experienţă derutantă îl şochează atât de tare pe Pinocchio, încât începe să vadă lumea foarte diferit.

Iniţierea lui Pinocchio în mistere are patru părţi. Mai întâi, o întâlneşte pe Zâna Albastră şi află că are potenţialul de a deveni un „băiat adevărat“. Aceasta este chemarea lui către aventură. În al doilea rând, el îşi dă voie să experimenteze aspectele umbrei şi distrugerea pe care o provoacă. În al treilea rând, în corpul balenei realizează cât de mult îl iubeşte pe Gepetto şi cât de mult este iubit. În cele din urmă, la întoarcerea sa, Zâna Albastră îl transformă într‑un băiat adevărat, pentru că şi‑a câştigat acest drept: a experimentat viaţa. A suferit. A învăţat să privească cu ochi mai înţelepţi, deci să deosebească plăcerile instinctuale de adevărata fericire, dobândind capacitatea de a iubi autentic. Şi a învăţat să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale, fără a fi slăbit de ruşine sau
regret. Pe scurt, a devenit real.

Din punct de vedere simbolic, a‑ţi trăi viaţa numai la nivelul Eului este similar cu a fi un robot, o jucărie sau un alt obiect neanimat. Foamea pe care o simţim vizează o experienţă mai autentică. Aventura, cu chemarea Spiritului, este numai primul pas pentru descoperirea unei asemenea autenticităţi. Iniţierea ne reorganizează modul de a percepe lumea şi necesită conectarea noastră cu înţelepciunea mai adâncă pentru a înţelege ce ni se întâmplă.

Această iniţiere poate anticipa, într‑un fel, experienţele suferinţei, privaţiunii şi pierderii, aduse de arhetipul Distrugătorului, capacitatea de iubire şi conectare autentice şi pasionale, asociate arhetipului Iubitorului (Eros) şi, în cele din urmă, unirea cu Sufletul individual, care permite naşterea noului Sine (Creatorul).

Trăirea misterelor
Trăirea misterelor — prin analiză sau misticism ori prin experienţa directă a morţii şi a iubirii în vieţile noastre — înseamnă să înveţi să accepţi şi să iubeşti viaţa în corpul tău şi pe acest pământ. A fi prezent în întregime în corp nu neagă în niciun caz posibilitatea nemuririi Sufletului, pentru că trupul este expresia Sufletului, de aceea parte din el. Sufletul are nevoie de corp pentru a ne permite participarea la ciclul naşterii şi morţii cosmice şi pentru a deveni, astfel, pe deplin, propriul Sine. Atunci când renunţăm la tot ce trebuie să moară în vieţile şi conştiinţele noastre şi ne deschidem spre ce trebuie să se nască, învăţăm să simţim înfiorarea şi mirarea pe care propria dorinţă de participare la aceste cicluri cosmice le pot aduce.

Pentru Eul nostru este dificil, în tot cazul, să înţeleagă suferinţa Sufletului, în orice formă. Inocentul vrea să nege adevăruri neplăcute şi să aibă doar credinţă. Orfanul consideră moartea şi suferinţa ca indicaţii suplimentare că viaţa nu este corectă. Protectorul şi Războinicul încearcă să protejeze lumea de suferinţă — Războinicul prin încercarea de a descoperi şi elimina cauza suferinţei şi Protectorul preluând asupra‑i întreaga suferinţă pentru a‑i salva pe ceilalţi.

Chiar şi spiritele noastre vor doar transcenderea unor asemenea experienţe şi căutarea acelei stări de fericire care le depăşeşte cu totul. Există mărturii ample ale misticilor şi înţelepţilor din toate timpurile şi locurile că acest fapt este posibil, dar nu imediat. Singurul mod de a ieşi din paradox este prin el însuşi.

Fragment din Trezirea eroului interior. Douăsprezece arhetipuri care ne ajută să ne regăsim și să ne transformăm lumea de Carol S. Pearson

***

Carol S. Pearson este profesor la University of Maryland și a predat psihologie la University of Colorado, Georgetown University, și la Goucher College. Este recunoscută internațional pentru studiile despre arhetipuri și aplicarea acestora în domeniul organizațional. A scris numeroase articole și cărți despre manifestarea arhetipurilor în viața cotidiană.