Empatia nu încearcă să îl conducă pe celălalt undeva, ci doar să îi ofere acestuia o prezenţă în situaţia actuală.
Celălalt poate să îşi spună că există cineva lângă el şi că îl acceptă aşa cum este.
O educatoare de la o creşă m‑a ajutat să descopăr ce înseamnă ascultarea empatică. Mi‑a spus:
Când copilul tău cade şi plânge, nu te precipita asupra lui spunându‑i «Nu‑i nimic, ia uite, chiar nu‑i nimic…» Când faci asta te ocupi de tine, de nevoia ta de a te linişti. Mai degrabă spune‑i, de exemplu «Îţi este frică?»… Am experimentat acest lucru şi am văzut copii care se opresc imediat din plâns răspunzând «A, da! Mi‑a fost frică» sau «Nu! Sunt supărat din cauză că el m‑a împins!»
Am încercat deseori acest lucru cu copiii, ai mei sau ai altora, în sălile de aşteptare, în supermarketuri, în autobuze sau la casa de marcat de la magazin şi sunt impresionată de rapiditatea cu care ascultarea empatică îi permite copilului să se exprime.
Într‑o manieră foarte paradoxală, tocmai pentru că empatia nu încearcă să rezolve situaţia, să o calmeze, să o transforme, ea poate da voie fiecăruia să se exprime, ceea ce permite transformarea situaţiei. Empatia nu încearcă să înţeleagă, nici să aprobe sau să respingă ceea ce spune, ci doar să asculte cu o atitudine deschisă.
Fragment din Exerciții de comunicare nonviolentă
Leave a Reply