În anul 2000, Eleanor Maguire de la College University din Londra a comparat prin scanări IRM creierii şoferilor de taxi cu aceia ai unui grup de control, alcătuit din bărbaţi de vârste şi de profiluri similare.
Şoferii de taxi petrecuseră până la patru ani ca să reţină rutele pe 25.000 de străzi din Londra. Aceasta este numită, colocvial, „Cunoaşterea“. Studiul lui Maguire a arătat că hipocampusul posterior din creierul şoferilor de taxi era semnificativ mai mare decât hipocampusul membrilor grupului de control.
Acest studiu n-a relevat numai importanţa hipocampusului în navigaţie şi în orientarea spaţială, dar şi adaptabilitatea creierului (cel puţin, a hipocampusului) prin folosire regulată, dezvoltându-se ca un muşchi ce se întăreşte prin exerciţii repetate.
Cu cât mai mult timp oamenii lucraseră ca taximetrişti, cu atât mai marcantă era diferenţa. Într-un studiu ulterior, Maguire a descoperit că la taximetriştii pensionaţi, care nu mai foloseau ”Cunoaşterea” şi, prin urmare, nu-şi mai solicitau hipocampusul, mărimea acestuia descrescuse la normal.
Nu e posibil să faci o scanare IRM a creierului unui taximetrist în timp ce conduce, dar Maguire a folosit un joc pe computer care presupunea navigarea prin Londra ca să observe creierul taximetriştilor în acţiune. Ea a descoperit că hipocampusul era cel mai activ la începutul cursei, când taximetristul trebuia să se gândească şi să stabilească o rută.
Studiul lui Maguire a fost important nu doar pentru delimitarea ariei creierului folosite în navigare, dar şi pentru că a demonstrat că, la creşterea stimulilor, creierul se adaptează — o abilitate promiţătoare pentru oamenii care au suferit traumatisme şi au nevoie de reabilitare.
Fragment din volumul de popularizare În 15 minute psiholog
Leave a Reply