Un thriller intelectualist cu piranha şi statui vorbitoare

 

 

Un personaj din Pendulul lui Foucault afirmă că, deşi nu e bibliofil, deţine prima ediţie (din 1665) din Mundus subterraneus a lui Athanasius Kircher. Salon are o „grădină zoologică pietrificată“, iar cartea îi serveşte la reconstituirea (cu ajutorul unei salamandre, a unui liliac şi a solzilor de peşte) a unui dragon, asemenea acelora care trăiesc în craterele vulcanilor, precum spune Kircher, acest iezuit „de treabă, care ştia tot, despre cunoscut, necunoscut şi inexistent…“ (Pendulul lui Foucault, Editura Pontica, 1991, vol. II, p. 91).

În romanul lui Jean-Marie Blas de Robles, Acolo unde tigrii sunt la ei acasă, un corespondent de presă al Agenţiei Reuters în regiunea Nordeste din Brazilia, Eléazard, devine obsedat de biografia unui călugăr iezuit născut la începutul secolului al XVII-lea, un homo universalis al Renaşterii tîrzii, socotit în epocă cel mai de seamă învăţat al tuturor vremurilor şi uitat apoi de posteritate.

Autor al cîtorva zeci de tratate de geologie, medicină, teorie muzicală etc., Athanasius Kircher e şi un bun cunoscător al doctrinelor alchimice, iar teoriile din tratatele sale Mundus subterraneus, Ars Magnesia, Musurgia universalis etc. dezvăluie o viziune integratoare, ce combină ştiinţa cu moduri de înţelegere superioară a lumii, căutînd, de fapt, dincolo de raţiunea lucrurilor, miezul lor de mister, secretul divin care le declanşează mecanismele. Ca pasionat creator de „concetti tehnice“, cum le numeşte René Hocke, în Lumea ca labirint (Editura Meridiane, 1973, p. 212), precum acea maşină de metafore descrisă în Physiologia (1624), Kircher propune următorul dispozitiv: un obiect de lemn, asemănător unui dulap, deschis către privitor; înăuntrul acestuia este aşezat un cilindru pe care se află înfăţişate tot felul de imagini, dedesubtul unei oglinzi – atunci cînd privitorul se uită în oglindă, el se poate vedea sub orice chip, de animal, schelet, plantă etc. Vrăjitorie, truc, ars magna lucis et umbrae, cum însuşi Kircher o numeşte, transformarea are rolul unei zguduiri, unui şoc aplicat omului – obsesie manieristă de altfel, de a smulge omul din starea obişnuită şi a-i revela adevăratul chip. Dar invenţiile lui Athanasius Kircher, deşi tributare artificialităţii manieriste, vădesc preocuparea pentru crearea unor imagini „tehnic“ – artificiale (idem, p. 213), şi nu a celebrelor automate, păpuşi care mimează viaţa ale Antichităţii. (…)

 

Prezentă apoi oglinzi deformatoare, care te arătau cu picioarele în sus, îmbătrînit ori întinerit, şi încheie printr-un somptuos joc de artificii ale cărui rachete, explodînd, produceau forma vulturului imperial sau a altor fiinţe emblematice“. Toate instrumentele folosite, şi pentru care e acuzat de magie neagră, vor deveni materia tratatelor Mundus Subterraneus şi Ars Magna Lucis et Umbrae, fiind puse în slujba creării altor minunăţii, precum o statuie care se mişcă, vorbeşte şi pare însufleţită, toate în serviciul arhiepiscopului Schweickhart, cel care îl şi sfătuieşte să-şi adune teoriile despre miraculoasa magnetită în ceea ce avea să devină prima sa lucrare, Ars Magnesia. (…)

 

 

Convingerea iniţială a lui Eléazard că Athanasius Kircher nu e decît un „farseur mistic“, un şarlatan fermecător prin erudiţie şi capacitatea de a-şi contagia contemporanii cu entuziasmul său intelectual se va transforma, la sfîrşitul lecturii biografiei, într-o criză de conştiinţă, însoţită de întrebări legate de eficacitatea unei biografii, capabile sau nu să ofere adevăratul portret al protagonistului său, de doza de ficţiune şi gradul de verosimilitate a acesteia, de paternitatea operei de creaţie şi rolurile care revin editorului, biografului, autorului însuşi.

Romanul lui de Robles se construieşte pe paliere narative aparent paralele, dar care comunică subtil, prin amănunte neaşteptate şi episoade care asigură un continuum în spaţiu şi timp (precum episodul pescuitului de peşti piranha pe fluviul Paraguay, dublat în planul biografiei lui Kircher de masacrul unor bancuri de ton, la care savantul şi discipolul său asistă cu repulsie într-una dintre călătorii, dar şi cele care surprind experienţele traumatizante ale maturizării, prin care trec, în anii 1600, discipolul lui Kircher, Caspar Schott, şi în planul prezentului Moema, fiica lui Eléazard, dependentă de halucinogene puternice şi confuză sexual).

Un thriller intelectualist, temperat ca informaţie şi mizînd cu inteligenţă pe o contrabalansare permanentă a planurilor, romanul lui de Roblés alternează mai multe poveşti contemporane (cea a soţiei lui Eléazard, cercetătoarea Elaine von Wogau, aminteşte de detectivistica erudită a lui Pérez Reverte), cu biografia scrisă de Caspar Schott (redactată într-un stil alert, plină de elemente spectaculoase şi rămînînd de departe cea mai interesantă parte a cărţii). Eléazard se adînceşte în biografia lui Athanasius, pe care-l socoteşte iniţial un şarlatan, pentru a se lăsa apoi cu totul subjugat de enigmistica matematică a acestuia, dincolo de care întrevede credo-ul baroc: