— Tihi, tiha, tiha, tihi! tună uriaşul în momentul în care intră în bucătărie. Simt miros d-englez pe-aici!
— Jack sări afară din cuptor…, zise Mama Gâscă.
— Stăpâne! Stăpâne! strigă harpa fermecată, ciupindu-şi agitată propriile corzi.
Aceasta era partea care îmi plăcea mie cel mai mult.
— … înşfăcă harpa fermecată şi o luă la sănătoasa cu uriaşul pe urmele sale!
Şi Jack coborî vrejul de fasole, cu frunzele verzi ridicându-se în jurul său. Când vegetaţia se rări în cele din urmă, scena se schimbă şi apăru coliba mamei sale. Era un efect uimitor şi nu înţelegeam pentru nimic în lume cum făcuse Rupert acest lucru. Va trebui să-l întreb.
— Mamă! Mamă! Adu toporul! ţipă Jack, şi bătrâna veni şchiopătând din grădină — of, atât de încet! — cu toporul în mână.
Jack se năpusti asupra vrejului de fasole cu toată puterea, toporul zburând repede şi furios, vrejul trăgându-se înapoi rănit parcă de lama care scânteia hapsân.
Şi apoi, la fel ca înainte, vrejul de fasole se încovoie şi se prăbuşi la pământ.
Jack parcă se uita în sus când, cu un bubuit, uriaşul căzu din cer.
Preț de câteva clipe, monstrul se zvârcoli groaznic, o dâră de sânge roşu prelingându-i-se din colţul gurii, capul lui înspăimântător şi umerii umplură scena cu scântei, în timp ce din părul şi barba care îi luaseră foc, se înălţa un miros înţepător. Însă ochii goi care priveau fix fără să-i vadă pe ai mei, nu erau aceia ai uriaşului făcut din sârme, Galligantus — ci erau ochii umezi şi muribunzi ai lui Rupert Porson.
Şi apoi, luminile se stinseră.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MUKhUrsF3SU]
Cufundaţi brusc în întuneric, spectatorii traseră cu toţii aer în piept şi sloboziră un icnet colectiv.
În bucătărie, cineva avu inspiraţia de a aprinde o lanternă şi după o clipă sosi purtând-o ca pe o torţă în sala parohială.
Ce prezenţă de spirit avusese vicarul să tragă cortina! Cel puţin, asta încerca să facă în momentul în care fu oprit de o voce puternică şi autoritară:
— Nu! Nu! La o parte! Nu atingeţi nimic!
Era Dogger. Se ridicase în picioare şi îi ţinea calea vicarului, cu braţele larg desfăcute, părând să fie la fel de surprins ca şi noi de propria lui îndrăzneală. Nialla, care sărise în picioare şi făcuse un pas către avanscenă, îngheţă brusc în locul în care se afla.
Toate acestea se petrecură în raza mişcătoare a lanternei, făcând ca totul să pară o dramă înfiorătoare interpretată în timpul unui raid aerian şi luminată de un proiector de căutare.
O a doua voce se făcu auzită din întuneric în fundul sălii: vocea inspectorului Hewitt.
— Toată lumea să rămână nemişcată — vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră. Nu vă mişcaţi până nu vă spun eu.
Leave a Reply