”Am intrat în psihanaliză şi din curiozitate, dar şi pentru că se adunaseră mai multe conflicte interioare, cărora nu le găseam rezolvare”, povestește psihanalistul și directorul Editurii Trei Vasile Dem Zamfirescu într-un interviu pentru Formula AS.
”A fost – continuă profesorul de psihanaliză – şi soluţia mea la frustrarea că de ani de zile, mi se refuza paşaportul să plec la studii în Germania. Nu-mi mai rămânea decât să fac o călătorie interioară, în mine însumi, acolo unde nu mă putea împiedica nimeni. Calea cea mai bună era o psihanaliză, fiindcă singuri, prin autoanaliză, nu reuşim”.
– De ce spuneţi asta?
– Psihanaliza înseamnă o revizitare ghidată a întâmplărilor fundamentale ale vieţii tale. De unul singur nu poţi depăşi anumite rezistenţe interne. Pe parcursul istoriei de viaţă, obişnuim să lăsăm deoparte lucrurile neplăcute, îndepărtând din conştiinţă tot ce nu ne convine, tot ce ne doare, ne ruşinează, ne face să ne simţim vinovaţi, tot ce generează conflicte. Le tot adunăm într-o pivniţă a sufletului, ca să ne apărăm de ele, să le uităm. Avem nevoie de ajutor ca să le putem scoate din nou la lumină. Bine, o să mă întrebaţi, dar de ce n-am putea trăi cu pivniţa plină de fantome toată viaţa? La ce bun să le mai scormonim, să le tulburăm? Păi, pentru că fantomele astea nu sunt deloc cuminţi. Nu stau nemişcate, ca dosarele într-o arhivă, ci încearcă în permanenţă să revină la etaj, în planul conştiinţei, şi declanşează mereu suferinţe, conflicte, drame. Sunt foarte agresive. Dacă apărarea psihică e foarte puternică şi ele sunt ţinute cu forţa în pivniţă, apar conflictele nevrotice. Dacă apărarea e mai slabă, apar disfuncţii existenţiale foarte deranjante. De pildă, ne putem alege toată viaţa acelaşi gen de partener, fără să înţelegem de ce o facem. Sau ne abandonăm simbolic copilul, pentru că am fost şi noi abandonaţi. Repetăm, fără să ne dăm seama, diverse traume, care ne complică viaţa.
– Cum e pe divan, domnule profesor? Cum e întâlnirea cu inconştientul, cu propria umbră?
– Poate fi foarte incomodă, poate să fie dureroasă, poate să fie contrariantă. E multă frică de a ne privi aşa cum suntem de fapt şi e o frică de înţeles. Când ani de zile tot înghesui în pivniţă chipuri hidoase, coborârea în inconştient poate semăna cu o coborâre în infern, care te umple de spaime. Dar e o coborâre în egală măsură benefică. Eu, cel puţin, am găsit, scormonind, tot felul de fidelităţi emoţionale în care eram blocat. De pildă, un ataşament foarte puternic faţă de mamă, care provenea dintr-un dezechilibru al familiei mele. Tata era cvasi-absent, îşi neglija soţia, mă neglija şi pe mine şi, în mod firesc, între cei doi abandonaţi s-a format un soi de alianţă, de susţinere reciprocă. Asta a dus mai târziu la o dificultate de a accepta alături de mine alt tip de femei decât tipul matern, care te îngrijeşte. Ca să înţelegeţi ce legătură aproape bolnăvicioasă a fost între noi, o să vă zic, doar, că în ziua în care a murit mama mea, pe patul de moarte întrebarea ei a fost dacă eu am mâncat! Aveam 27 de ani, dar ea nu se putea gândi decât la mine. La asemenea preocupare insistentă, răspundeam şi eu, inconştient. Pe de o parte mă revoltam, încercam să mă eliberez, pe de alta perpetuam acest model greşit: “Aşa trebuie să fie o femeie!”.
Citiți întregul interviu realizat de Dia Radu în Formula AS.
Leave a Reply