Freud a descris două forme de reamintire a trecutului personal: (i) o amintire conştientă care poate fi pusă în cuvinte şi (ii) o retrăire a trecutului — o compulsie inconştientă de a repeta tiparele relaţionale.
Trecutul este trăit acum prin aceste relaţii „vechi“ care supravieţuiesc în mintea cuiva. Ele sunt asemănătoare fantasmelor inconştiente şi alcătuiesc o lume interioară misterioasă a minţii umane – trecutul ce nu a fost lăsat în urmă.
În următorul exemplu, viaţa externă a comunităţii este văzută în lumina lumii interne a individului.
Fragment din:
Într-o întâlnire a comunităţii terapeutice, Ellen a trecut din postura de lider al unei discuţii practice, legate de organizarea spitalului, în victima tristă a unui atac ejustificat care se petrecuse în noaptea precedentă. În acel moment, ea era internată în mica secţie pentru pacienţi şi venise la cină cu doi bărbaţi, pacienţi internaţi în ambulator. Pacienţii din ambulator nu aveau voie să ia cina în spital şi Ellen a fost „atacată“ pentru acest incident de asistenta din tura de noapte, responsabilă cu secţia.
Se părea că Ellen fusese repezită şi de Susan, asistenta din tura din dimineaţa următoare. Susan, prezentă la întâlnire, a relatat o versiune mai puţin drastică a întâmplării. Se părea că Ellen nu ştia de fapt aceste reguli, de vreme ce fusese internată cu doar două zile înainte. Ellen preluase rolul victimei inocente condamnate pe nedrept. Plângea neîntrerupt şi o implora pe Susan să n-o mai critice aşa. Pentru Susan, faptul de a-i explica lui Ellen regulile legate de mese fusese doar o informare necesară. Şi totuşi, indiferent de spusele lui Susan, Ellen percepea aceste informări drept critici acide şi reacţiona plângând sfâşietor.
Întâlnirea a ajuns la punctul culminant odată cu reacţiile dureroase ale lui Ellen. A apărut o indignare virtuoasă împotriva asistentei din tura de noapte, zugrăvită ca fiind o nevrotică nepotrivită pentru această meserie. Ellen a rămas îndurerată şi înlăcrimată şi părea aproape imposibil să se concentreze pe propriul ei rol din această poveste. Atrăsese un atac asupra ei într-un mod masochist? Ea chiar suferea de ceea ce credea că sunt atacurile continue ale lui Susan.
Ellen a parat cu îndemânare orice tentativă de a-şi examina propriul potenţial de a se plasa în rolul victimei — ascunzându-se de grup prin lacrimile ei, ca şi cum întâlnirea ar fi urmărit acelaşi atac. În cele din urmă, un participant tranşant şi nerăbdător a „satisfăcut-o“ pe Ellen asumându-şi rolul inchizitorului nemilos, iar întâlnirea s-a polarizat în partizani şi persecutori. Ellen a simţit un atac deosebit de crud, care o blama şi condamna.
Acest lucru era totuşi destul de departe de trăirile altor persoane referitor la ceea ce se întâmplase. Versiunea lui Ellen venise din propria ei lume interioară, în care era înclinată să sufere sub biciul unei persecuţii interne. Externalizarea acestei conştiinţe a neutralizat-o prin discreditare. Lumea relaţiilor externe reale furnizează deseori justificări foarte convingătoare. Exemplul arată cum o „conştiinţă vinovată“ internă a fost ascunsă prin recrutarea unor participanţi externi.
Fiind inconştiente, aceste influenţe extrem de puternice sunt trăite numai prin aura mistificatoare a visului ori prin calitatea obsedantă a dispoziţiilor afective iraţionale şi indefi nibile. Relaţiile cu „obiecte“ interne (cum ar fi persecutorul lui Ellen) sunt surse puternice de anxietate, ce minimalizează anxietăţile fundamentate în realitatea externă.
1 Pingback