Dragă Robert,

Am crescut într-o familie cu doi părinţi alcoolici.

Nu am învăţat niciodată să am încredere în percepţiile mele, în sentimentele mele, în adevăr sau în mine însămi. Tata venea de la muncă şi îşi lua o bere din frigiderul de la subsol înainte să ne salute măcar. Mama nu începea să bea până când ne culcam noi. Ţineau alcoolul ascuns, pe fundul sertarului din dulapul din dormitorul lor. Şi astăzi tot acolo e.

Ţin minte certurile din miezul nopţii. Fiind cea mai mică dintre cei trei fraţi, eram singura care se trezea, intervenea şi încerca să rezolve situaţia. Cred că aveam cinci sau şase ani când l-am implorat prima oară pe tata să nu se sinucidă. În noaptea aceea, tata ameninţa că pleacă, trântea sertare, îşi înfigea picioarele în pantofi, înşfăca cheile de la maşină, o înjura pe mama în feluri pe care nu le mai auzisem niciodată. Reproşuri, jigniri. Am încercat să îmi împiedic tatăl de 1,89 m să iasă din dormitor. M-a dat la o parte ca şi cum ar fi alungat un ţânţar. Apoi, a început să îşi verse ura de sine: „V-ar fi mai bine dacă aş muri. O să mă sinucid. Nu sunt bun de nimic. Nimeni nu mă iubeşte.”

Fiicele perfecte

Scrisoare trimisă autorului cărții:

Eu îl imploram: „Te iubesc, tati. Nu o face. Te rog. Întoarce-te. Nu pleca.” Iar mama, în negare, ca întotdeauna, spunea: „Nu vorbeşte serios. Nu o va face.” Tata a coborât până la jumătatea scărilor. Dar, chiar înainte să dispară din raza noastră vizuală, s-a oprit. Şi, pentru prima dată, l-am văzut pe tata plângând. Suspinele lui răsunau în hol. S-a aşezat pe trepte, cu capul în mâini. Se terminase. Până data viitoare.

De dimineaţă, tata şi-a mâncat cele două ouă alături de mine, la masă, în obişnuita noastră tăcere încordată. Ne-am prefăcut că nu se întâmplase nimic. Până în ziua de astăzi, nu am vorbit niciodată despre acea întâmplare. Ca ziaristă de douăzeci şi ceva de ani, am intervievat două consiliere pentru dependenţele femeilor. Ele mi-au descris diversele roluri dintr-o familie de alcoolici şi cum afectează abuzul de alcool pe toţi membrii acesteia. Mi-am văzut familia şi pe mine însămi. A fost nevoie de mai multe cercetări, mai mulţi ani şi mai multă consiliere înainte să încep terapia, pentru a mă înţelege şi a mă accepta ca un copil adult al unor alcoolici.

Aproape că am terminat de citit „Fiice perfecte” – îmi oferă multă siguranţă să văd cât de departe am ajuns. Dar ştiu că mai e cale lungă. Cel puţin sunt dispusă să lucrez asupra laturilor căsniciei mele care ştiu că sunt nesănătoase. Nu mai neg acele aspecte. Nu va fi uşor, dar soțul meu măcar încearcă. Nu sunt sigură că avem consilierul potrivit, dar este singurul pe care îl acceptă, iar acest consilier lucrează şi cu copiii noştri. Aşa că ştie toată situaţia.

Încă sunt în curs de vindecare. (Se ajunge vreodată la un punct final?) Nu mai trăiesc în negare. Nu sunt perfectă, fac greşeli, iar lumea nu se sfârşeşte. Sunt bine. Supravieţuiesc. Acum, îmi urmez vocea interioară – nu la perfecţie, dar măcar o ascult. Încă folosesc serviciul şi treburile casnice pentru a evita conflictele cu soţul meu. Dar îmi dau seama când o fac, încerc să aflu de ce şi spun ce am pe suflet.

Mi-e teamă să nu le transmit copiilor mei moştenirea alcoolului, dar nu la fel de mult ca înainte. Cer ajutor atunci când am nevoie şi simt mai puţină ruşine. Încă învăţ despre limitele sănătoase. Mulţumesc din nou pentru obervaţiile minunate pe care mi le-a oferit cartea ta.

Cu stimă,

Patt