Câteva linii orientative generale pot fi utile, atâta timp cât nu le luaţi ca pe nişte reguli bătute în cuie, care arată că se întâmplă ceva îngrozitor atunci când copilul este în urma programului cu câteva săptămâni sau câteva luni. Copiii nu se dezvoltă toţi exact la fel.
Deoarece vorbirea se desfăşoară de obicei în etape, trebuie să definim cu atenţie acele etape, înainte să putem să spunem că un anumit copil este în mod semnificativ întârziat din punctul de vedere al dezvoltării abilităţii de a vorbi. Prima etapă este, pur şi simplu, folosirea unui cuvânt, fie pentru o persoană, fie pentru un lucru. Dacă doar scoate un sunet, nu înseamnă că foloseşte un cuvânt, chiar dacă e un sunet folosit pentru a desemna ceva. De exemplu, atunci când un copil arată către o jucărie sau un anumit aliment pe care îl vrea şi spune „ha“, acesta nu este chiar un cuvânt, chiar dacă arată că acel copil vede o conexiune între scoaterea unui anumit sunet şi încercarea de a indica un anumit lucru.
Atunci când un copil foloseşte un cuvânt recognoscibil pentru a desemna o persoană sau un lucru este momentul în care putem spune că a fost atinsă această primă etapă de dezvoltare a vorbirii. Pentru majoritatea copiilor, acest lucru se întâmplă undeva între 9 şi 18 luni, deşi nu e nevoie să intraţi în panică dacă durează puţin mai mult şi copilul se dezvoltă bine din alte puncte de vedere.
Deseori, copilul va adăuga cuvinte izolate în vocabularul său, pe măsură ce trece timpul, înainte de a ajunge la următoarea etapă, care este folosirea de mai multe cuvinte, în combinaţie unele cu altele. Poate fi doar o frază scurtă, cum ar fi „pleacă, pa, pa“, iar nu o propoziţie completă. Dar acest lucru reprezintă, totuşi, un progres. Această etapă este atinsă de obicei până la vârsta de doi ani, când numărul „mediu“ de cuvinte vorbite este de aproximativ 100. Dar chiar şi în cazul dezvoltării „tipice“, limita pentru un copil de doi ani poate fi oriunde de la 20 la peste 180 de cuvinte.
După aceea, pe măsură ce copilul creşte, frazele au tendinţa să devină mai lungi. O regulă generală spune că numărul de cuvinte dintr‑o frază este de aproximativ o zecime din vârsta copilului calculată în luni. De exemplu, un copil care are 30 de luni e de aşteptat să folosească împreună 3 cuvinte, iar un copil care are 40 de luni e de aşteptat să folosească împreună 4 cuvinte.
Încă o dată, acestea sunt linii orientative generale, iar nu motive de a intra în panică atunci când copilul dumneavoastră nu se încadrează cu stricteţe în acest model. Dar aceste linii orientative ne permit măcar să spunem dacă vorbirea unui copil este întârziată.
Atunci când este clar faptul că în cazul copilului tău există întârzieri semnificative în ceea ce priveşte abilitatea de a vorbi, e timpul să ceri o evaluare medicală unui pediatru sau unui alt specialist calificat din domeniul sănătăţii, ca să te asiguri că nu există anumite cauze medicale care provoacă întârzierile de vorbire (cum ar fi o tumoare pe creier sau epilepsia). După ce a fost realizat examenul medical, ar putea fi recomandabilă şi o evaluare a unui logoped, a unui psiholog sau a unui psihopedagog.
Fragment din Întârzierile de vorbire la copii de Stephen M. Camarata
Părinţii care sunt în căutarea unui diagnostic pentru copiii lor cu întârzieri de vorbire trebuie să ştie, însă, încă de la început, că s‑ar putea să fie greu de găsit un diagnostic de încredere. Adesea sunt recomandabile mai multe diagnostice, din surse independente unele de celelalte.
Sincer, credinţele, capriciile, moda, dogmele şi escrocheriile pot să prospere în situaţia în care părinţii disperaţi îşi pun încrederea în experţi care au puţine sisteme de asigurare în ceea ce priveşte exactitatea diagnosticelor pe care le pun sau în ceea ce priveşte tratamentele pe care le prescriu. Există, de asemenea, stimulente financiare pentru a pune copiilor etichete care le vor permite ca tratamentele să le fie plătite de programele guvernamentale sau de asigurările de sănătate, fie că acele etichete reflectă sau nu cu exactitate situaţia de fapt a copilului. După experienţa mea, majoritatea copleşitoare a clinicienilor care lucrează cu copiii cu întârzieri de vorbire sunt bine intenţionaţi şi oneşti.
Mai mult decât atât, chiar şi oamenii oneşti care încearcă tot posibilul pentru a‑i ajuta pe copiii cu întârzieri de vorbire pot greşi într‑un domeniu în care există standarde instituţionale riguroase şi inadecvate care solicită dovezi empirice care să sprijine credinţele şi modele cu privire la diagnostice şi tratamente.
Leave a Reply