Dr. Kohut: Despre ce vorbim astăzi? Aţi spus ceva despre contratransfer. Nu m-am mai gândit la el, dar putem discuta despre asta.

Candidat: Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre contratransfer, mai ales în relaţia cu pacientul narcisic şi cu furia sa şi despre problemele de contratransfer pe care această situaţie le poate genera.

Psihologia Sinelui_coperta buna

Dr. Kohut: Principalele mele dificultăţi au fost legate de propriile mele vulnerabilităţi narcisice cu pacienţii. În plus, cred, în urma numeroaselor situaţii în care am fost supervizorul atât al unora dintre colegii mei cu foarte multă experienţă, cât şi al unor studenţi care m-au consultat cu privire la cazurile lor, că astfel de vulnerabilităţi narcisice personale pot interfera semnificativ cu procesul analitic. Mă refer la acele momente în care pacientul te irită.

Vreţi să ştiţi cum este cu pacientul mânios — dar, desigur, sunt multe tipuri de pacienţi mânioşi.

Nu pot vorbi decât despre mine însumi şi despre cei pe care i-am supervizat. În general, este mult mai uşor dacă înţelegi ce se petrece. Dacă nu înţelegi ce se petrece, este mult mai greu. Prin înţelegere mă refer la o înţelegere în profunzime, nu la un simplu insight intelectual, ci cu acel soi de înţelepciune pe care am menţionat-o ca pe o transformare a narcisismului, când poţi realiza că nu se petrece nimic altceva decât ceea ce e de aşteptat în decursul tratamentului acelui pacient. Şi cred că dacă înţelegi asta nu mai eşti rănit personal şi nu te mai simţi atacat personal. De exemplu, să spunem că sunt unii oameni care, la începutul tratamentului, se opun analizei, pur şi simplu deoarece pentru ei este o rană narcisică. Rezistenţa nu se datorează specificului patologiei lor, deşi ar putea fi cumva legată de psihopatologia lor, ci vine, în marea majoritate a cazurilor, din obligativitatea de a renunţa la control, la rolul dominant, de a lăsa pe altcineva să te conducă, de a lăsa pe altcineva să ştie mai multe despre tine decât ştii tu. Sunt convins că acest lucru este menţionat în fiecare curs introductiv de tehnică: rezistenţele narcisice nespecifice apar la orice persoană, iar analistul învaţă cumva să le gestioneze. Acum, gestionarea lor nu este problema cea mai importantă. Cel mai important este să nu le iei personal. Ştii despre ce e vorba şi, prin urmare, nu o iei personal. Atunci îi poţi fi de ajutor pacientului.

Fireşte, pacienţii nu răspund imediat insighturilor şi explicaţiilor tale. În primul rând, mulţi pacienţi nu doresc doar ca cineva să se poarte frumos cu ei.

Cred că este extrem de important să înţelegeţi principiul psiho-economic aflat în spatele acestei simple propoziţii: ei nu doresc să fie trataţi „frumos“; nici explicaţiile nu trebuie să fie oferite prea repede. Pacientul trebuie să fie auzit mai întâi; mâniei trebuie să i se permită un anumit grad de exprimare întrucât, dacă pacientului i se transmite indiferent cum că acesta este un lucru banal, iată ce se întâmplă: noi îi transmitem mesajul „Am mai văzut-o pe asta! Iată încă un pacient care începe la fel ca toţi ceilalţi.“; pacientul se simte pe bună dreptate tratat ca o cifră statistică şi tu îi sporeşti mânia. Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii olimpian; nu trebuie să-ţi dai aere. Dar adevărata măsură a empatiei este să te pui în locul pacientului, cu fiecare pacient în parte — şi pentru asta e nevoie de ceva timp. Întotdeauna, cel mai important lucru este să-ţi acorzi ţie însuţi ceva timp. Când pacientul începe să minimalizeze analiza şi se plânge că trebuie să stea întins pe canapea, nu-i răspunde imediat: „Dar aşa fac toţi pacienţii. Aceasta este rana narcisică la care trebuie să ne aşteptăm în mod normal; acesta este contextul în care începi să asculţi.” Acesta ar trebui să fie numai contextul din perspectiva căruia începi tu să gândeşti pentru a înţelege ceea ce el, pacientul, simte. Şi numai când poţi înţelege comportamentul pacientului — când poţi spune cu adevărat ceva specific despre reacţiile sale nespecifice, când poţi spune: „Simţi în felul acela în legătură cu acea chestiune” şi nu transferi din ceea ce ştii în genere, ci o faci într-un mod foarte specific, doar atunci te vei afla acolo, iar pacientul va începe să asculte şi să simtă că i se acordă atenţie.