Putem accepta multe lucruri, spunând că scopurile justifică mijloacele — dar stau lucrurile cu adevărat aşa? Cine poate decide dacă aşa este?

Scopuri şi mijloaceIn-15-minute-FILOSOF_F2
Viziunea conform căreia moralitatea unei acţiuni depinde de consecinţele sale se numeşte, aţi ghicit, consecinţionalism. Atunci când spunem că scopurile justifică mijloacele, scopurile sunt înţelese ca nişte urmări dorite. Dacă scopurile justifică sau nu mijloacele, depinde de următorii factori:

 

• dacă scopurile însele sunt justificabile;
• dacă scopurile au fost atinse;
• ce mijloace au fost folosite.

Să presupunem că un stat invadează un altul cu intenţia de a înlătura un dictator teribil — lăsăm deocamdată deoparte întrebarea dacă acel stat are vreun drept să se implice în afacerile interne ale unui alt stat. Dacă invadarea statului îşi atinge scopul repede şi fără vărsare de sânge, puţini vor regreta această acţiune. Dar dacă statul invadator ar omorî 100 000 de civili, scopul ar mai justifica mijloacele? Şi dacă statul invadator ar omorî 100 000 de civili şi tot nu ar reuşi să dea jos despotul? Ar justifica scopurile acel măcel? Intenţia ar fi aceeaşi, dar consecinţele diferite.

Război just?
Când este războiul justificat? Ar fi frumos să spunem că nu este niciodată justificat, dar majoritatea oamenilor ar spune că dacă nimeni nu este pregătit nici măcar să se apere, am fi curând invadaţi de tirani însetaţi de teritorii. Ideea de a justifica războiul este una veche. Ea îşi propune să reconcilieze două principii contradictorii:
• este greşit să omori oameni;
• statele au datoria de a-îşi proteja cetăţenii şi justiţia.

Câteodată, forţa şi violenţa par să fie singurele căi de a apăra vieţi nevinovate.

Senatorul roman Cicero a susţinut că singura justificare pentru război era „răzbunarea îndreptăţită“ sau apărarea. El a inclus şi apărarea onoarei, ceea ce împinge lucrurile un pic mai departe. Cicero a spus că un război poate fi justificat doar dacă a fost declarat şi dacă au fost oferite şi refuzate compensaţii, iar războiul rămâne ultima soluţie.

Sfântul Augustin a crezut că războiul este întotdeauna un păcat, dar a recunoscut în acelaşi timp că mereu au loc războaie. El a decis că războaiele puteau fi câteodată permise atâta vreme cât erau duse pentru a opri păcatul. Aceasta putea însemna respingerea invadatorilor, îndepărtarea unor despoţi cruzi ş.a.m.d. Dar termenul „păcat“ este problematic. Cruciaţii credeau că musulmanii sunt păgâni păcătoşi, astfel încât, dacă un război religios i-ar fi convertit, atunci acest lucru ar fi echivalat cu oprirea păcatului. Acest lucru ar fi astăzi în mod clar inacceptabil. Fiecare religie ar putea să vină cu acelaşi argument — am fi într-o veşnică luptă pentru a preveni „păcatul“ oamenilor care urmează religia greşită. Augustin îngăduia de asemenea războiul ca pedeapsă, cauză care nu ar mai fi considerată justă în zilele noastre. Nici Cicero şi nici Augustin nu  ar aproba un război purtat doar din cruzime sau din dorinţa de a extinde un teritoriu.

Nu căutăm pacea pentru a fi în război, ci mergem la război pentru a avea pace. Fii deci în favoarea păcii atunci când te războieşti, astfel încât să îi poţi învinge pe cei împotriva căruia lupţi şi să îi poţi aduce la prosperitatea păcii. Un război just este de obicei descris ca unul care răzbună nedreptăţile, atunci când o naţiune sau un stat trebuie să fie pedepsit, pentru că refuză să îndrepte relele făcute de subiecţii săi sau să înapoieze ce a luat pe nedrept.“ Sf. Augustin, secolul al IV-lea

Augustin susţinea că un război este justificat dacă reprezintă răul cel mai mic — dacă previne sau opreşte un rău mai mare. 800 de ani mai târziu, Thomas d’Aquino s-a oprit asupra mijloacelor folosite în război — „jus in bello“. În secolul al XVI-lea au fost stabilite principiile războiului, care au devenit în mare măsură universale.

 Un război poate fi considerat drept doar dacă îndeplineşte două cerinţe:
•    Jus ad bellum: folosirea forţei militare este justificată;
•    Jus in bello: conduita în război este etică — de exemplu, tratarea corectă a prizonierilor.

Judecarea scopurilor
Pentru a putea judeca dacă scopurile sunt bune, avem nevoie de o măsură a „binelui“. Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. În ansamblu, este mai bine să fii în viaţă decât mort, mai bine liber decât în închisoare (cu excepţia situaţiei când oamenii liberi mor de foame, iar prizonierii primesc mâncare). Dar alte lucruri sunt discutabile. Ar trebui să îndepărtăm un dictator pentru a aduce democraţia într-o ţară? Cine spune că democraţia este un lucru bun?

Măsuri extraordinare
În timp de război şi în situaţii de urgenţă, operează adesea reguli diferite. Soldaţii sunt împuşcaţi pentru dezertare, jefuitorii sunt împuşcaţi pentru că fură după un cutremur dintre ruine sau din magazine lăsate neprotejate, iar oameni nevinovaţi sunt interogaţi sau închişi doar pentru că ar putea reprezenta o ameninţare naţională. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, japonezii rezidenţi în Statele Unite şi italienii rezidenţi în Regatul Unit s-au aflat printre cei duşi în lagăre de prizonieri, deşi nu existau dovezi care să sugereze că lucrau pentru inamic. Mulţi oameni au văzut acest lucru ca pe un rău mai mic — este produs mai puţin rău prin încarcerarea unor oameni nevinovaţi decât prin posibila punere în pericol a unei întregi populaţii. Este un mod utilitarist de a decide dacă scopurile justifică mijloacele. O alternativă este ca nici măcar să nu se încerce justificarea mijloacelor. Unii filosofi politici au susţinut că în război orice mijloace sunt justificate dacă scopul războiului este justificat. Dacă este nevoie ca oameni nevinovaţi să moară pentru a obţine o victorie rapidă, atunci aşa să fie. Alţii cred că unele acte sunt în mod intrinsec imorale — precum bombardarea spitalelor — şi nu pot fi niciodată justificate.

În termeni practici, brutalitatea războiului depăşeşte poziţiile etice. Unii filosofi au luat o poziţie pragmatică şi au spus că judecăţile etice nu pot fi aplicate în război. Alţii au mers mai departe şi au spus că războiul se află cu totul în afara sferei etice.

Fragment din ÎN 15 MINUTE FILOSOF de Anne Rooney


Punctul de vedere al dictatorului

Niccolò Machiavelli, cel care a scris lucrarea Principele pentru a îndruma conducătorii politici, credea că scopurile justifică întotdeauna mijloacele, atâta vreme cât scopurile sunt cele potrivite. Pentru un principe (lider politic) scopul corect este să păstreze puterea. Machiavelli era mai degrabă amoral decât imoral. Măsurile recomandate de el sunt direcţionate exclusiv către a fi un conducător de succes. El a exclus despotismul, nu pentru că era greşit, ci pentru că despoţii atrag inamici şi au şanse mari de a fi răsturnaţi de la putere.

„Un principe nou nu poate scăpa de faima de om crud, căci cel care curmă dezordinea prin câteva exemple cu rol de avertisment va fi până la urmă cel mai îndurător.“ Machiavelli, 1532