Exerciţii pentru timizi: învaţă să priveşti în ochii celuilalt

Psihiatrul parizian Christophe André (foto) te învaţă în interviul de mai jos cum să scapi de roşeaţa din obraji, de privirea plecată şi de frica de-a vorbi în public. Soluţiile pe îndelete le găsești în cartea sa ”Cum să ne eliberăm de frica de ceilalţi”, scrisă în colaborare cu psihiatrul Patrick Légeron. Volumul apare în această miercuri împreună cu ”Gazeta Sporturilor”.

De ce mă înroşesc brusc atunci cînd cineva ma priveşte cu insistenţă? Şi de ce cu cît mă gîndesc mai mult la asta, cu atît mai intensă devine roşeaţa?

Nu e ceva anormal să te înroşeşti atunci cînd te simţi emoţionat sau jenat, dar uneori această înroşire devine excesivă şi incontrolabilă. Este ceea ce în psihologie se cheamă ”eritrofobie”: teama obsedantă de a nu roşi în public. Uneori, această problemă devine extrem de agasantă: persoanele se gîndesc tot timpul la ea şi fug de situaţiile în care riscă să ajungă în centrul atenţiei. Practic, cea mai bună soluţie este să încerci să nu te mai gîndeşti la asta, dar acest
lucru nu e tocmai simplu! De vreme ce te temi că alţii vor observa roşeaţa de pe chipul tău, gîndul îţi stă numai la asta, în loc să fii atent la discuţie sau la situaţia respectivă. De fapt, părăseşti lumea reală, pentru lumea virtuala a temerilor. Sfatul meu este să respiri adînc, să te concentrezi asupra dialogului său, dacă se lasă tăcerea, pe detaliile situaţiei în care te afli. De asemenea, este important să accepţi faptul că te vei înroşi şi că oamenii te pot vedea aşa. Pînă la urmă, să fii emotiv nu este o crimă. Iar dacă nu-ţi dai voie să înroşeşti, roşeaţa va fi şi mai intensă. Dacă aceste lucruri ţi se par greu de făcut, consultă un specialist în psihoterapie comportamentală.

Nici la serviciu, nici la restaurant, nu obişnuiesc să bat cu pumnul în masă pentru drepturile mele. Chiar dacă prietenii spun că sînt ”timid”, eu zic că sînt mai degrabă ”politicos”. Ce spuneţi despre asta?

Aici este vorba despre o problemă în afirmarea de sine. E drept, aceasta conduce la multă, multă politeţe şi amabilitate. Dar înseamnă şi renunţarea la multe dintre drepturile tale. Ideal ar fi să rămîi la fel de drăguţ şi de politicos ca pînă acum, însă treptat ar trebui să înveţi şi să spui ”Nu” sau ”Stop”, cu calm şi fără agresivitate.

Nu-mi place să iau liftul cînd urcă şi alţi oameni. Iar dacă totuşi o fac, plec tot timpul privirea. Să însemne că sufăr de ”fobie socială”?

Multe persoane se simt uşor jenate în ascensor. Dacă vei privi puţin către ceilalţi cu care te afli în cabina liftului, vei vedea că majoritatea oamenilor nu se privesc în ochi în acele clipe. Cît priveşte problema pe care o invoci, s-ar putea vorbi despre ”fobie socială” în cazul în care această evitare a privirilor celorlalţi are loc în mai multe contexte: în transportul în comun, la magazin, pe stradă, la serviciu, la restaurant şi, mai ales, atunci cînd nu îţi poţi privi în ochi interlocutorul într-o situaţie care te obligă la aşa ceva (de exemplu, o şedinţă importantă). Dacă ţi se pare că e util, cere opinia unui psihiatru.

Ce recomandaţi persoanelor care n-au curajul să-i privească în ochi pe ceilalţi?

Aici este nevoie de exerciţii progresive şi regulate. Trebuie sa reînveţi să-i priveşti în ochi pe trecătorii de pe stradă. Cînd te afli în transportul public (autobuz, tren, metrou etc), încearcă să treci printre oameni, ca şi cum ai căuta pe cineva, şi forţează-te săpriveşti în ochi, chiar dacă fugar, toţi pasagerii pe care-i întîlneşti. Ideea nu e de a-i pironi cu privirea pe alţii, ci de a reîncepe să te uiţi în ochii lor. Apoi, cînd eşti împreună cu persoane apropiate, încearcă să-ţi
cobori privirea din ce în ce mai rar.

CV

Christophe André este psihiatru şi practică psihoterapia comportamental-cognitivă la Spitalul Universitar Sainte-Anne din Paris. A jucat 15 ani rugby şi glumeşte spunînd că atracţia sa pentru ”psihologia abisală” vine cu siguranţă din faptul că tatăl său a fost marinar. Cele mai recente traduceri româneşti sînt ”Stările sufleteşti” şI ”Imperfecţi, liberi şi fericiţi” (ambele, la Editura Trei).

     

Copilul meu se inhibă cînd este scos în faţa clasei şi uită toată lecţia. Cum pot să-l ajut?

Mulţi copii, circa 30%, se confruntă cu această problemă, dar asta nu-i împiedică să fie totuşi buni la învăţătură. Trebuie mai întîi să verifici dacă în ciuda acestei temeri de-a răspunde profesorului, copilul are totuşi prieteni, adică este o fiinţă sociabilă. Ce-ar putea fi de ajutor? De pildă, să-l obişnuieşti sa-şi spună lecţiile în picioare, un pic îndepărtat de tine, ca şi cum ar fi la oră. Familia, părinţii şi fraţii, pot fi de ajutor, jucînd rolul publicului. Oricum, cu vremea, această mică problemă va trece aproape de la sine.

Cînd ma întîlnesc cu prietenii, de obicei sînt cam taciturn. Mă gîndesc că, oricum, n-am nimic deştept de zis. Pe cînd ceilalţi vin cu tot felul de lucruri interesante. De unde le vine inspiraţia?

E simplu: ei nu îşi pun atîtea întrebări ca tine. Ei nu se întreabă dinainte: ”Oare chestia pe care o voi spune este suficient de amuzantă, originală şi inteligentă?”. Desigur, ai tot dreptul sa fi mai puţin vorbăreţ decît ceilalţi. Totuşi, la un moment dat, dacă nu vorbeşti mai deloc, începi să te simţi jenat. De aceea, încearcă, încă de la începutul întîlnirii, să vorbeşti ceva mai mult. De exemplu, poţi să adresezi altora întrebări, cerînd lămuriri suplimentare în legătură cu ceea ce povestesc şi aratîndu-te interesat sau amuzat de subiectul discuţiei. Odată ”aruncat în apă”, e mult mai uşor să înveţi să înoţi…

Sursă: DrHappy.ro.

Previous

Lansarea noului roman al lui Stelian Tanase – luni, ora 19.00, la Teatrul Odeon

Next

Dansezi?… Tango?

2 Comments

  1. Christophe André e unul din cei mai buni autori de psihologie. Dintre toate cărţile pe care le-am citit, bineînţeles de psihologie, pot spune că ale lui sunt cele mai bune, în special cele 2 pe care le-a scris cu Francois Lelord.

  2. ABIA ASTEPT SA APARA

Leave a Reply

Your email address will not be published.

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén